Formalismul excesiv în aplicarea legilor și nelegala citare. Cauza Hulpe contra României


Art. 6, pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu încetează să uimească prin frecventele încălcări ale acestui articol pe care le relevă, statele membre, prin instanțele organizate la nivel național, fiind adeseori cauza obstacolelor în puse în calea realizării acestui drept.
În Monitorul Oficial nr. 386/2018, s-a publicat Hotărârea CEDO pronunțată în Cauza Hulpe și alții împotriva României, hotărâre care scoate în evidență aspectele anterior menționate.

Situația faptică

Reclamanții au pierdut în instanță procesele civile desfășurate în absența lor. Aceștia au fost înștiințați cu privire la procedură doar prin afișare. Susținerile lor din cadrul căilor de atac formulate la nivel național au relevat că nu luaseră cunoștință de termenul de judecată din cauza faptului că nu au le-au fost trimise citațiile. Plângerile făcute în acest sens le-au fost respinse de instanțe cu motivarea că citarea prin afișare este prevăzută de lege, căile de atac fiind soluționate fără să fie analizate în drept.

Excepția de neepuizare a căilor de atac interne

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne deoarece nu au uzat de posibilitatea de a formula o plângere penală pentru înscriere în fals împotriva agentului procedural desemnat cu comunicarea actelor de procedură.
Curtea a examinat deja o excepție similară și a respins-o, pe motiv că reclamantului care a utilizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă nu i se poate reproșa că nu a recurs și la alte căi de atac pe care le avea la dispoziție, dar care, probabil, că nu aveau șanse mai mari de reușită.

Considerentele Curții

Curtea reiterează că nu are competența de a evalua faptele care au determinat o instanță națională să adopte o decizie anume; în caz contrar, ar acționa ca un al patrulea grad de jurisdicție și nu ar ține seama de limitele impuse acțiunii sale. De asemenea, statuează asupra faptului că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură către părți.

Curtea consideră că deși legislația națională prevede comunicarea citației prin afișare, modul în care instanțele românești aplică legislația este prea formalist. În mod particular, instanțele nu dau dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării reclamanților cu privire la termenele de judecată și, prin urmare, nu își respectă obligația de a le asigura participarea efectivă la proces.

Reclamanții au fost citați numai prin afișare la domiciliul sau sediul lor și au susținut că nu au primit citațiile. Prin urmare, aceștia nu au luat cunoștință de termenele ședințelor de judecată și nu s-au putut prezenta în instanță. Fără să acorde atenție absenței reclamanților în ședințele de judecată, instanțele naționale nu au încercat în niciun fel să se asigure că aceștia fuseseră informați cu privire la termenele ședințelor de judecată și că puteau să participe la procesele care priveau drepturile lor civile, soluțiile fiind diverse: amânarea ședințelor, repetarea procedurii de comunicare, verificarea constantă a procedurii de citare.

Pentru aceste motive, potrivit argumentelor Curții, relevate de noutățile jurisprudențiale, a existat o încălcare a dreptului reclamanților de acces la o instanță și, mai general, a dreptului la un proces echitabil.