Punerea în libertate a inculpatului minor, aplicarea măsurilor educative și litera Constituției


jstPe măsură ce se îndepărtează de vârsta copilăriei, tânăra ființă umană devine tot mai capabilă să separe binele de rău… De obicei! Numai că, din diferite cauze (carențe educaționale, rele cârdășii), unele „tinere vlăstare” ajung să se îndrepte într-o direcție greșită… Pornesc pe cărările periculoase ale infracționalității iar faptele lor generează probleme serioase cu poliția și justiția.

În justiție, calitatea de minor a răufăcătorului poate atrage unele dificultăți, la interpretarea legii. În aprilie 2015, Curtea Constituțională a fost sesizată de către Judecătoria Chișineu-Criș cu o excepție de neconstituționalitate privind art. 399 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală și art. 125 alin. 3, Codul penal.

Din recentele știri juridice putem afla că instanța a ridicat excepția de neconstituționalitate din oficiu, cu prilejul soluționării unei acțiuni referitoare la stabilirea gradului de vinovăție a unui minor aflat în arest preventiv pentru aceeași pricină.

Potrivit Codului de procedură penalăarticolul 399, instanţa are obligaţia să se pronunţe asupra menţinerii/revocării/înlocuirii/încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive, o pedeapsă cu închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, o pedeapsă cu amendă – ce nu acompaniază pedeapsa închisorii sau o măsură educativă (aceasta conform alin. 3, lit. d).

La rândul său, Codul penal spune (la art. 125) că măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea delincvenților ce n-au atins vârsta majoratului, cu regim de pază şi supraveghere, unde vor fi incluși în programe de reintegrare socială, pregătire şcolară și formare profesională.

Internarea se dispune pe o perioadă de 2-5 ani, mai puțin în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se dispune pentru o perioadă de 5-15 ani.

Atunci când în perioada internării minorul comite o nouă infracţiune sau e judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul de mai sus, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite (art. 125, alin. 3).

Instanța de judecată care a inițiat excepția de neconstituționalitate a susținut că prevederile art. 399 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală ar conduce la nesocotirea prevederilor constituționale referitoare la egalitatea înaintea legii, statul de drept, rolul Ministerului Public și universalitatea drepturilor, libertăților și obligațiilor cetățenești.

Aceasta fiindcă instanțele sunt nevoite să dispună numaidecât punerea în libertate a inculpatului minor arestat preventiv în cauză, deși a fost luată o măsură educativă privativă de libertate față de el și în ciuda faptului că minorul inculpat ar putea constitui un pericol deloc neglijabil pentru ordinea publică.

S-a mai apreciat și că lăsarea minorului în libertate până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fără a conta ce infracțiune a săvârșit, ce măsură educativă a fost decisă și nici pericolul social, generează un privilegiu nejustificat pentru inculpatul minor, comparativ cu un inculpat major ce s-ar afla în aceeași situație (arest preventiv).

 

Care a fost soluția CCR?

Curtea a formulat observația că un inculpat minor arestat preventiv – față de care prima instanță a pronunțat o măsură privativă de libertate iar ca urmare a aplicării prevederilor Codului de procedură penală (art. 399 alin. 3, lit. d) a fost pus în libertate numaidecât, s-ar putea sustrage lesne de la judecata apelului sau de la executarea măsurii privative de libertate, ascunzându-se ori dând bir cu fugiții.

Desigur, minorii au parte de indulgență din partea legiuitorului, întrucât există suficiente motive pentru a se considera că discernământul lor nu-i pe deplin dezvoltat. În privința menținerii măsurii arestării preventive după pronunțarea unei măsuri educative privative de libertate în primă instanță și până la rămânerea definitivă a hotărârii, trebuie pus în balanță interesul minorului cu interesul general al statului – mai precis cu necesitatea asigurării protecției cetățenilor față de faptele penale.

Realist vorbind, nu-i nimic exagerat în a afirma că sunt cazuri în care gradul de periculozitate al unui minor este aidoma celui prezentat de către un individ major care a comis o infracțiune identică, fiind arestat preventiv la vremea soluționării acțiunii penale în primă instanță.

Decizia 44/2016 a CCR referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală și ale art. 125 alin. 3 din Codul Penal a fost publicată în „Monitorul Oficial” nr. 305/2016.

După examinarea textului de lege criticat, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de către Judecătoria Chișineu-Criș, constatând că prevederile art. 399 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală se află în acord cu Constituția doar în privința măsurilor educative neprivative de libertate. În același timp a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate referitoare la prevederile art. 125 alin. 3) din Codul penal.

Puși în libertate nu ar trebui să fie decât cei realmente inofensivi. Se cuvine ca măsurile hotărâte în instanță să fie mereu pe măsura gravității faptei, a nivelului de risc. Inclusiv atunci când făptuitorul e minor, dar conduita sa evidențiază un pericol social major!