Prescripţia extinctivă, acum mai mult la indemâna părţilor


Prescripţia extinctivă, se identifică în Codul Civil ca fiind o sancţiune care conduce la stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge  o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz (art. 2500 alin. ultim).

Reglementarea expresă a obiectului prescripţiei, răspunde unei întrebări ce a dat naştere atâtor controverse în rândul doctrinei anterioare Legii nr 287/2009: Ce se stinge prin prescripţie, dreptul de a cere condamnarea pârâtului sau chiar dreptul subiectiv civil?

Ceea ce se prescrie prin trecerea timpului este dreptul la acţiune în sens material nu şi dreptul la acţiune în sens procesual (dreptul de a sesiza organul judiciar, dreptul de a formula cereri, excepţii etc).

Sintagma „drept la acţiune în sens material” nu este o creaţie a doctrinei, acest drept fiind de origine germană, el semnificând prescrierea „pretenţiei” nu şi a dreptului subiectiv ca atare.

De pildă, un prieten nu si-a plătit factura la gaze timp îndelungat. Creditorul (societatea păgubită) nu este foarte diligent şi lasă să treacă o perioadă de 7 ani, timp în care nu încearcă să-şi recupereze banii.

După 7 ani, îl acţionează în judecată pe debitor cerându-i datoria. Acesta însă, deşi poate alege să o plătească, nu este obligat să adopte o astfel de conduită. De ce? Pentru că prin scurgerea timpului, datoria s-a prescris.

Prescripţia extinctivă este, aşadar, ca un burete care şterge raportul juridic obligaţional dintre creditor şi debitor.

Dar cine fixează termenele de prescripţie? Şi mai ales, cine este în măsură să invoce trecerea timpului şi prescrierea prestaţiei?

 Prescripţia extinctivă era reglementată de Decretul 167/1958 ca o instituţie juridică de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, motiv pentru care părţile nu puteau deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective. Aşadar, potrivit articolului 1 din Decretul 167/1958: „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”.

Poate fi observat cu uşurinţă însă, că Noul Cod Civil este adeptul schimbărilor majore, aşa că deşi admite că această instituţie este de interes general, consideră că normele privitoare la prescripţia extinctivă sunt instituite pentru ocrotirea unor interese private, raţiune pentru care îi conferă acesteia caracter de ordine privată.

Pe de altă parte, ca o consecinţă firească a caracterului de ordine privată, în prezent, organul de jurisdicţie competent nu mai poate aplica prescripţia din oficiu (conduită la care acesta era obligat sub imperiul Decretului 167/1958). Mai mult decât atât, prescripţia nu poate fi invocată din oficiu nici în acele situaţii în care ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 Cod Civil).

Dacă prescripţia nu mai poate fi invocată din oficiu, înseamnă că părţile sunt singurele stăpâne de a invoca sau nu trecerea timpului şi prescrierea prestaţiei.

Această soluţie, deşi pare să confere părţilor o mai mare putere de decizie, fără implicarea organului de jurisdicţie, transformă prescripţia într-o simplă apărare prin care debitorul chemat în judecată pentru executarea pretaţiei o va putea invoca pentru a se libera.

Părţile însă, nu se află deloc pe o poziţie de egalitate juridică, deoarece potrivit articolului 2513 din Codul Civil prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Această dispoziţie are în vedere un debitor foarte informat şi diligent, creditorul fiind în mod clar avantajat, acesta putându-se bucura de executarea prestaţiei sale, chiar prescrisă, dacă datornicul său pierde termenul fixat de lege pentru invocarea prescripţiei.

În plus, dacă Decretul 167/1958 prevedea imperativ termenele de prescripţie, fără posibilitatea vreunei persoane sau instituţii de a le modifica sau înlătura, în prezent părţile, operând cu o instituţie cu caracter privat, pot să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori chiar să modifice cauzele legale de suspendare ori de întrerupere.

Potrivit articolului 2515 din Codul civil, aceste modificări operează prin acord expres, fiind necesar ca părţile să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie făcute în limitele şi condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, să nu se refere la drepturi la acţiune de care părţile nu pot să dispună sau acţiuni derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului). De asemenea, noua durată a termenelor nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

Deşi părţile au posibilitatea de a efectua modificări cu privire la cursul prescripţiei, la termenele acesteia, la cauzele de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, totuşi ele nu pot declara o acţiune imprescriptibilă, dacă aceasta este, potrivit legii, prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, nu poate fi considerată prescriptibilă. Această normă reprezintă o excepţie de la caracterul de ordine privată al prescripţiei extinctive.

În concluzie, urmărind schimbările privind instituţia prescripţiei extinctive, putem observa o atenuare a acesteia pe planul dreptului civil, legiuitorul urmărind realizarea unui transfer din „regatul” organului de jurisdicţie, în „ograda”  părţilor. Cu toate acestea, raporturile juridice formate sub vechea reglementare, ramân supuse regulilor aplicabile prescripţiei la acea dată.