Poate că unul dintre cel mai des întâlnite motive pentru care România este condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este faptul că justițiabililor nu li se asigură posibilitatea de a avea un proces echitabil de către instanțele române.
Și următorul caz se înscrie în aceeași galerie a proceselor în care cei în cauză au suferit încălcări ale drepturilor din cauza modului în care au fost tratați pe durata desfășurării procesului.
Caz practic
V.M. era angajat ca măturător la o societate de utilitate publică. În ianuarie 2002 acesta a fost concediat, a contestat decizia și a câștigat fiind reintegrat în muncă. Ulterior, V.M. a demisionat pe motiv că a fost victima unei hărțuiri din partea conducerii societății. În mai 2005 instanța a obligat firma să îi achite despăgubiri pe motiv că a refuzat să îi restituie cartea de muncă. În iunie 2005, eroul nostru a solicitat reangajarea ca măturător, dar societatea a răspuns că nu are niciun post disponibil.
V.M. s-a înscris la agenția pentru ocuparea forței de muncă și în august 2005 agenția l-a informat că i-a fost atribuit un post de măturător la aceeași societate și l-a invitat să meargă să se angajeze.
Cei de la societate au refuzat să îl angajeze și au demonstrat o atitudine ostilă motivată de faptul că V.M. era rrom. Acesta a formulat plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva conducerii societății.
În 02 februarie 2006 s-a decis neînceperea urmăririi penale. În august 2006 s-a admis contestația lui V.M. și s-a stabilit că inițial nu se administrase nicio probă, astfel încât s-a decis continuarea anchetei. V.M. a fost informat în scris că acesta avea posibilitatea de a contesta această decizie în fața unei instanțe în 20 de zile de la comunicare.
În 22 februarie 2006 parchetul a decis a doua oară neînceperea urmăririi penale pe motiv că V.M. nu s-ar fi prezentat la societate pentru reangajare. V.M. a contestat acest fapt și i-a fost admisă contestația de către prim-procuror. În ianuarie 2008 parchetul a decis a treia oară neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu există niciun indiciu al vinovăției conducerii societății. În aprilie 2008 V.M. a contestat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale care i-a fost respinsă în mai 2008 și soluția i-a fost comunicată lui V.M. în 11 iulie 2008 fiind menționat că poate contesta rezoluția în fața instanței în 20 de zile de la comunicare.
În 29 iulie 2008 V.M. a formulat plângere împotriva rezoluției. În septembrie 2008 aceasta i-a fost respinsă ca tardivă pe motiv că prim-procurorul nu a răspuns lui V.M. în termenul legal de 20 de zile. Instanța a considerat că V.M. trebuia să sesiseze instanța până la trecerea celor 20 de zile. Instanța a considerat că omisiunea prim-procurorului de a răspunde în termenul legal și comunicarea tardivă a rezoluției nu au avut nicio influență asupra calculului termenului.
V.M. a formulat recurs care i-a fost respins în noiembrie 2008. În aceste condiții și-a căutat dreptatea la CEDO.
Ce a decis CEDO?
CEDO a fost sesizată în martie 2009 și s-a pronunțat în octombrie 2016. Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial 49 din 17 ianuarie 2017. Pentru a decide CEDO a analizat prevederile legale privind plângerea împotriva rezoluțiilor procurorului.
Legea română prevede că procurorul trebuie să rezolve plângerea în cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a formulat-o modul în care a fost soluționată. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, rezoluției de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată poate face plângere la instanță în 20 de zile de la comunicarea de către procuror a modului de rezolvare.
Instanțele române au interpretat diferit acest text de lege, sens în care abia în 6 aprilie 2009 ÎCCJ a decis prin recurs în interesul legii că după depășirea celor 20 de zile, partea interesată era decăzută din dreptul de a sesiza instanța împotriva unei măsuri a parchetului.
CEDO observă că la data producerii faptelor invocate de V.M. interpretarea textului de lege de mai sus nu era unitară, abia în 6 aprilie 2009 s-a decis cum se va aplica acel text. V.M. s-a bazat pe datele furnizate oficial de către parchet și de către practica instanțelor care nu era unitară, astfel încât nu i se poate reproșa acestuia că a acționat conform datelor pe care le avea și a formulat plângerea la 29 iulie 2008.
CEDO a considerat că modul neunitar de interpretare a acestui text de lege l-a împiedicat pe V.M. să obțină anularea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și să își apere eficient drepturile care ar fi fost încălcate de către conducerea societății. Tocmai această interpretare a încălcat dreptul lui V.M. de acces la o instanță.
În plus, V.M. nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat, astfel încât pentru a contesta corect rezoluția parchetului în fața instanței, autoritățile aveau obligația de a-l informa corect și în timp util cu privire la existența unei căi de atac. Eroarea care a avut loc nu îi este imputabilă lui V.M.
Ce despăgubiri a primit V.M.?
CEDO a decis ca statul român să achite în 3 luni suma de 3.600 EUR pentru prejudiciul moral cauzat și 100 EUR cheltuieli de judecată. Sumele vor fi convertite în lei la data plății.