Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că terțul, intervenind în proces, trebuie să justifice un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane, fără a deveni un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, în vreme ce intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale.

Așadar, intervenientul accesoriu, trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine, în vreme ce intervenientul principal trebuie să pretindă pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. Dacă dreptul terţului este ameninţat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea dreptului sau realizarea prejudiciului îi conferă legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de intervenţie, chiar dacă interesul său nu este nici născut, nici actual. În speță, intervenienta-recurentă în nume propriu a solicitat “obligarea intimatului L. să înceteze a tulbura activitatea A. prin sancţionarea acestuia şi, implicit, admiterea apelului societăţii şi al numitelor I. şi K.” de unde reiese că nu a cerut pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii în dosarul nr. x/x/2017 şi nici nu a cerut un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, astfel că Înalta Curte a constatat că, în mod legal, instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de aceasta.

(Decizia nr. 482 din data de 22 februarie 2018 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect numire curator special)

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.