Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că singura cerinţă legală pentru admiterea unei cereri de desfiinţare a unui înscris, conform art. 549 indice 1 C. proc. pen., este cea a dovediriii existenţei falsului şi nu a identificării autorului infracţiunii de fals. Astfel, desfiinţarea unui înscris nu are legătură directă cu autorul falsului, ci cu capacitatea înscrisului de a produce efecte juridice dacă ar fi lăsat în circuitul civil.

În speţă, caracterul fals al contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 21 februarie 2012 se constată că a fost dovedit prin probe ştiinţifice, respectiv raportul de constatare criminalistică nr. x din 14 octombrie 2014, întocmit de I.P.J. Bihor – Serviciul Criminalisti a stabilit că semnătura depusă la poziţia „Client/Reprezentant” de pe documentul, în copie, intitulat „Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 21 februarie 2012” şi semnătura depusă la poziţia „Client/Reprezentant” de pe documentul, în copie, intitulat „Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 14 octombrie 2010” – necontestat de persoana vătămată B., nu au fost executate de aceeaşi persoană, semnătura fiind executată prin copiere de pe un document cu semnătura numitului B., probabil de pe originalul documentului intitulat „Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 14 octombrie 2010”, concluzie menţinută şi de raportul de expertiză criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timişoara.

(Încheierea nr. 574 din data de 15 iunie 2018 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect desfiinţare înscrisuri false)