Autoritățile refuză să dea curs cererii formulate de tine? Ce soluții avem?


refuz solutionare cereri

Cred că vi s-a întâmplat să formulați o cerere la o autoritate publică și să așteptați mult și bine până să primiți un răspuns. De multe ori însă, răspunsul nu mai vine și se așterne tăcerea administrativă peste cererea voastră.

Puțini se gândesc că trecând timpul și neprimind niciun răspuns sau primindu-l după luni de zile, li s-au încălcat anumite drepturi. Autoritățile unde depuneți aceste cereri prin care solicitați recunoașterea unui drept, ar trebui să funcționeze conform principiului operativității, și ar trebui să răspundă în mod eficient și prompt cererilor voastre.

Dacă vă gândiți bine, Murphy avea dreptate! El spunea „să nu mergi niciodată printr-o instituție fără să ții o hârtie în mână.” De câte ori ați vrut să vă cereți un drept, totul a început printr-o cerere scrisă. Suntem recunoscuți pentru birocrația care guvernează majoritatea domeniilor, ne place „să ne acoperim” de hârtii și la propriu și la figurat. „Pentru toate faci dosare,/Declarații multe-ncap,/Cât mai multe acte „rare”/Numai bune…de-aruncat!” (Gabriale Gențiana Groza).

Pe mulți dintre voi i-am văzut punându-și mari speranțe în răspunsul pe care îl vor primi în urma cererii formulate. Și este firesc să fie așa! Toate speranțele se îndreaptă către cel de la ghișeu care vă primește cererea, deși nu este el îndreptățit să vă răspundă! Mulți cred că cel care primește cererea, este și cel care v-a dezlega misterul petiției voastre. Însă el „e persoana de birou/Cu-atribuții sedentare,/Care-nvârte un stilou/Dând hârtiilor mișcare.” (Iulian Bostan).

Ce înseamnă refuzul nejustificat de a soluționa o cerere și ce lege îl reglementează?

Valul petițiilor, al cererilor de orice fel, l-a făcut pe legiuitor să creeze o lege specială pentru aceste cazuri, lege care să reglementeze tipurile de cereri care se pot depune, durata în care autoritățile trebuie să răspundă și ce se poate face pentru a vă apăra drepturile în cazul în care vi s-a răspuns cu întârziere sau nu vi s-a răspuns deloc.

Astfel, în 2004 cu titlul de noutăți legislative, a fost creată legea 554/2004. Această lege a abrogat legea 29/1990 care era depășită având în vedere faptul că se născuse chiar după revoluție. În timp, s-au impus modificări în domeniul contenciosului administrativ în scopul apărării drepturilor cetățeanului și pentru a-i facilita acestuia accesul la justiție pentru a-și apăra drepturile.

Cazuri în care putem spune că ne aflăm în fața unui refuz nejustificat din partea unei autorități poate fi situația în care un funcționar public din MAI formulează în scris o cerere pentru a i se comunica acte din dosarul personal și i se refuză acest lucru. Dacă actele care solicită a-i fi comunicate nu conțin informații clasificate și nu i se comunică, atunci ne aflăm în fața unui refuz nejustificat.

O altă situație poate fi aceea în care vă adresați cu o cerere pentru a obține o autorizație de construcție de exemplu, iar autoritatea vă dă un răspuns nesatisfăcător. Pot fi cazuri în care noțiunea de refuz nejustificat să cuprinsă și situații în care o autoritate emite un act prin care îți este respinsă cererea (nu ți se acordă ajutorul de șomaj) sau îți este afectat un drept legitim (de exemplu, un vecin primește autorizație să ridice un bloc lângă casa ta, iar acest lucru afectează regimul de înălțime și nu respectă normele legale în materie).

Rețineți că pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat, trebuie să avem o notificare scrisă și motivată în drept a autorității căreia i s-a înaintat cererea. Dacă sunteți în prezența unui refuz verbal, acesta va fi greu de probat în instanță sau în altă parte.

În primul rând, pentru că nu puteți proba cu niciun mijloc de probă refuzul care vi s-a comunicat la ghișeu și neavând o motivare scrisă a refuzului autorității publice de a soluționa legal cererea nu știți ce drepturi vi s-au încălcat. Vorba proverbului latin verba volant, scripta manent (vorba zboară, scrisul rămâne). Latinii au avut viziune, ei au știut de atunci că vorbele rostite pot fi uitate cu ușurință, dar documentele scrise sunt păstrate și pot ajuta să probezi anumite aspecte. Eu vă sfătuiesc să urmați sfatul latinilor atât în relațiile cu autoritățile publice, cât și în relațiile interumane.

Astfel, dacă vreți să stabiliți un acord formal cu privire la un anumit aspect, cel mai bine este să îl formulați în scris, decât să vă bazați pe un acord verbal. Atâta timp cât veți avea răspunsul scris al autorității, prin care vi se refuză soluționarea cererii și prin el puteți proba culpa autorității publice respective, sunt toate șansele să aveți câștig de cauză în justiție.

Există tăcerea administrativă? Cum putem răspunde unei astfel de situații?

Cuvintele rănesc, tăcerea ucide !” (Viorel Mitea). Sigur că mulți petenți văd roșu în fața ochilor în momentul în care primesc răspunsul de la autorități la petiția lor. Dar ce fac cei care se lovesc de un zid al tăcerii, de parcă cererea lor s-ar fi rătăcit printr-un sertar? Depun cuminți cererea, așteaptă și nimic…doar tăcere… „ Întotdeauna hârtiile vitale își vor dovedi vitaliatea mișcându-se din locurile în care le-ai lăsat spre locurile în care nu te aștepți să le găsești (Murphy).

În primul rând , nu trebuie să disperați. Consolați-vă că nu sunteți singurii într-o astfel de situație și există soluții legale pentru a vă apăra drepturile! Ideea este să nu faceți ca în legea lui Murphy care spune că „dacă nu ai reușit de prima dată, distruge orice dovezi că ai încercat.”

Legiuitorul a definit tăcerea administrativă ca fiind lipsa unui răspuns către solicitant în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii. Petiționarul are dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ.

Ești o persoană căreia i s-a încălcat un drept? Ce ai de făcut pentru a-ți apăra drepturile?

Pasul 1

Potrivit legii contenciosului administrativ, dacă vă aflați într-unul din cazurile menționate mai sus, înseamnă că aveți calitatea de persoană vătămată într-un drept. Asta înseamnă că trebuie să acționați, dacă vreți să nu mai purtați această sintagmă cu voi!

În primul rând, trebuie să formulați o plângere prealabilă la autoritatea care considerați că v-a afectat drepturile. Această plângere prealabilă trebuie depusă în termen de maxim 30 de zile de la data la care s-a comunicat refuzul sau s-a împlinit termenul de soluționare și nu ați primit niciun răspuns. Prin această plăngere veți cere să se revoce în tot sau în parte actul care v-a afectat interesul legitim (de exemplu, nu vi s-a atribuit în natură un imobil, deși dvs. considerați că erați îndreptățit) sau să vi se emită răspunsul pe care nu a-ți primit.

După ce ați depus cererea prealabilă, așteptați cuminți răspunsul autorității respective. El poate veni, dar cel mai probabil vă va nemulțumi profund sau vă veți lovi de aceeași tăcere administrativă.

Pasul 2

Dacă ați parcurs pasul 1 și la final aveți tot un gust amar și nu v-ați rezolvat problema așa cum ați dorit, puteți apela la justiție. Veți formula o cerere de chemare în judecată la instanța de contencios administrativ competentă. Potrivit NCPC competent este tribunalul sau curtea de apel de la domiciliul tău sau de la sediul autorității cu care vă judecați.

Atenție, aveți obligația de a atașa la cererea de chemare în judecată copia actului administrativ pe care îl contestați sau răspunsul autorității prin care vi se comunică refuzul de soluționare a petiției. Dacă sunteți învăluit de cazul tăcerii administrative, depuneți cererea cu număr de înregistrare și specificați că nu vi s-a răspuns la ea. Este obligatoriu să depuneți și dovada parcurgerii pasului plângerii prealabile.

Puteți chema în judecată și pe funcționarul care a refuzat să vă emită acel act sau care considerați că se face vinovat de refuzul de  a rezolva cererea dvs. Dacă veți câștiga, atunci funcționarul va fi obligat să vă achite despăgubiri împreună cu autoritatea publică. Sigur că de cele mai multe ori, funcționarul chemat în judecată îl va chema în garanție pe șeful său ierarhic superior de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

Rețineți că în cadrul acțiunii pe care o formulați nu puteți cere decât ceea ce ați solicitat prin plângerea prealabilă. Dacă ați cerut să vi se atribuie un imobil în natură, același obiect îl va avea și acțiunea în justiție. Dacă plângerea prealabilă s-a referit la obținerea ajutorului de șomaj, același obiect îl va avea și cererea de chemare în judecată.

Legiuitorul vă permite să cereți anularea în tot sau în parte a acelui act, repararea pagubei cauzate și chiar și obținerea de daune morale. Sigur că pretențiile financiare pe care le solicitați nu trebuie să fie exagerate, pentru că nici nu vor fi luate în considerare de instanță. Trebuie să cuantificați prejudiciul care vi s-a cauzat cât mai aproape de realitate, pentru că altfel este bătător la ochi că vreți doar să vă îmbogățiți peste noapte!

Dacă ați cerut să vi se atribuie o locuință socială și nu vi s-a răspuns la cerere, puteți cere instanței să vi se acorde daune în cuantum egal cu chiria pe care ați fost obligat să o plătiți până la data la care ați intrat în posesia locuinței sociale de care, potrivit legii, considerați că puteți beneficia. Puteți face dovada cu acte că ați plătit chiria în acel cuantum.

Dacă însă ați cerut să vi se acorde ajutor de șomaj și nu vi s-a răspuns la cerere, ar fi absurd să cereți daune de mii de euro, în condițiile în care ajutorul de șomaj este destul de mic! Dacă ați cere acest lucru, probabil că judecătorul și-ar da seama că vreți să vă îmbogățiți cât ai zice pește prevalându-vă de culpa unei instituții care s-a acoperit de tăcerea administrativă. Cel mai probabil, judecătorul o să vă  sugereze să vă căutați de lucru în loc să căutați chilipiruri prin instanțe!

Pot fi situații în care prin emiterea unui act administrativ se pot crea prejudicii majore unei părți. Dacă ați făcut plângere prealabilă și ați arătat paguba iminentă creată prin emiterea acelui act și instituția respectivă nu a luat nicio măsură, atunci puteți cere instanței de judecată să suspende executarea acelui act administrativ până la soluționarea irevocabilă a procesului.

De exemplu, dacă s-a emis autorizația de construire a unui bloc lângă casa voastră, este util să cereți suspendarea continuării construcției până la soluționarea procesului. Dacă veți câștiga și veți proba că autorizația nu a fost dată cu respectarea condițiilor legale, atunci este clar că blocul nu se va mai construi la înălțimea dată prin autorizație, dacă acest lucru vă afectează proprietatea. Dacă nu ați cere suspendarea și ar continua să fie ridicat blocul, s-ar putea ajunge la situația la care să fie nevoie de dărâmarea etajelor care nu se încadrează în regimul de înălțime legal.

Dacă nu sunteți mulțumiți de hotărârea pronunțată de instanța la fond, o puteți ataca cu recurs.

Există anumite situații în care dinamica legislativă a creat un adevărat joc de ping-pong între instanțele competente, lucru care a generat controverse în materie. Astfel, au existat și există o serie de procese introduse împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor) în cazul refuzului acesteia de a emite titlul de despăgubire și de  a efectua operațiunile legale ce se impun.

Pănâ la intrarea în vigoare a legii 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor în februarie 2013, cel interesat să solicite emiterea titlului de despăgubire se judeca la curtea de apel de la domiciliul său. Dacă avea domiciliul în străinătate, era competentă curtea de apel de la domiciliul reprezentatului său legal, iar dacă nu se încadra în niciunul dintre cele două cazuri, era competentă Curtea de Apel București.

Legea 2/2013 a schimbat competența în astfel de situații și a considerat că este competent tribunalul de la domiciliul reclamantului. În acest vârtej legislativ, au existat însă o serie de dosare care erau în curs de judecată. Soarta lor a fost decisă tot de legea 2/2013. S-a ajuns la situații halucinante! Dacă procesul a început la fond la curtea de apel, recursul urma să se judece la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța superioară, însă după intrarea în vigoare a legii 2/2013 toate recursurile care au venit de la curtea de apel la ÎCCJ au fost retrimise să se judece la Curtea de Apel!

Probabil că legiuitorul a considerat că din februarie 2013 toate acțiunile împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor) încep la tribunal și au recursul la curtea de apel. Dar sfera s-a extins și la cele care porniseră pe vechea reglementare și începeau la curtea de apel și aveau recursul la ÎCCJ. Și uite așa au fost situații în care procesul în loc să fie judecat de două instanțe diferite, pentru că există două grade de jurisdicție diferite, s-a ajuns să fie împinse toate la curtea de apel!

În condițiile în care instanța de recurs are rolul de control și verificare, cum de nimeni nu a văzut că aceeași instanță (curtea de apel) a ajuns să fie pentru o serie de procese cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor) și instanță de fond și de recurs!

Cazuri practice

Să presupunem că X funcționar în cadrul MAI formulează o cerere scrisă către instituția la care este angajat pentru a i se comunica anumite acte din dosarul  personal. Instituția îi răspunde că poate veni personal să își consulte dosarul. X dă în judecată instituția și în cadrul procesului instanța obligă MAI să depună la dosar actele cerute de acesta. Instituția se conformează și astfel instanța respinge acțiunea lui X considerând că nu se încadrează la capitolul refuz nejustificat.

X însă merge mai departe și promovează recurs împotriva acestei decizii, considerând că instituția nu și-a îndeplinit obligația de a-i comunica actele cerute. ÎCCJ a considerat că în mod greșit s-a stabilit de către instanța de fond că prin simpla depunere la dosarul cauzei a actelor din dosarul personal a lui X, s-ar fi răspuns la cererea acestuia.

ÎCCJ a decis că prin simpla depunere la dosar a actelor, nu se poate considera că i  s-au comunicat actele lui X. Ne aflăm în fața unui refuz nejustificat al instituției. Având în vedere că s-a probat că actele cerute nu conțineau informații clasificate, ÎCCJ va admite recursul și va obliga instituția să comunice actele cerute lui X.

O altă situație întâlnită în practică poate fi cea a unei persoane Y care a formulat cerere pentru a cumpăra o locuință de serviciu. La cererea depusă nu a primit niciun răspuns. Considerând că se află în cazul tăcerii administrative, petentul a formulat acțiune în contencios administrativ la curtea de apel care și-a declinat competența în favoare judecătoriei considerând că nu este competentă să judece un astfel de caz, deoarece are caracter civil. Y a declarat recurs împotriva acestei decizii. Recursul a fost admis, pentru că, în speță, lui Y i s-au lezat drepturi legitime de către o autoritate administrativă prin refuzul nejustificat de a i se răspunde la cererea sa. Instanța de recurs a admis acțiunea lui Y și a trimis cauza spre judecare la curtea de apel care este competentă în speță.

În loc de concluzii…

Dacă vi s-a încălcat vreun drept prin refuzul de a vi se soluționa cererea sau prin tăcerea administrativă, urmați pașii de mai sus pentru a vă soluționa problema. Mulți se simt descurajați de soarta pe care o au cererile lor și ajung să creadă că „așternutul pe hârtie/A ajuns epidemie;/Mai rămâne să se nască/Cine să le și citească!…”(Gabriela Gențiana Groza)