lege securitate ciberneticaLegea Big Brother 1 a plecat de la principiul suspectării tuturor cetăţenilor de acțiuni teroriste, drept pentru care s-a considerat că era necesară stocarea datelor noastre private, a conținutului apelului telefonic, al sms-ului sau al e-mail-ului.

La acea vreme, CCR a declarat legea Big Brother 1 ca fiind neconstituțională. S-a considerat că toate datele stocate de furnizorii de telefonie și internet arată, în mod cert, ce obiceiuri zilnice are o persoană, unde stă permanent sau temporar, unde merge zilnic, ce activități desfășoară, cu ce persoane interacționează. Fără să existe norme de aplicare a legii Big Brother, practic toți eram puși în aceeași oală și ne erau stocate datele personale, fiindu-ne încălcat dreptul la viață privată, familială; era violat secretul corespondenței, fără să existe vreo suspiciune că cineva ar fi terorist sau ar desfășura activități ilicite. Viața noastră privată era la vederea oricui cerea să afle detalii despre ea!

Legiuitorul l-a creat pe Big Brother 2, care s-a presupus că va fi un frate mai mare ce nu va pleca de la premisa că toți suntem teroriști și putem fi considerați a fi suspecți. Acest frate mai mare s-a dorit a fi fratele “cel bun”, care vrea să ne protejeze de posibilele atacuri teroriste. Dacă Big Brother 1 nu putea accesa datele informatice, pentru că CCR l-a declarat ca fiind neconstituțional, atunci fratele numărul 2 vrea să le poată accesa tocmai pentru a proteja sistemele cibernetice și implicit pe cetățenii acestei țări.

Pentru că întotdeauna viața a dovedit că „drumul spre iad este pavat cu bune intenții și ultima și cea mai bună este sau va fi chiar iadul” (Marius Robu), nici Big Brother 2 nu a fost pe placul multora, dintre care unii au sesizat CCR, cu o excepție de neconstituționalitate privind legea securității cibernetice în ansamblul ei.

Care a fost obiectul excepției de neconstituționalitate?

Nemulțumirile celor care au invocat această excepție se referă la faptul că legea ar fi ambiguă în ansamblul ei și că prevede doar obligații pentru deținătorii de calculatoare, fără a fi precizate și drepturile acestora. Legea enumeră, fără a specifica clar care vor fi persoanele vizate, astfel încât la o primă lectură pare a se adresa doar persoanelor juridice de drept public și privat, fără a se referi la persoanele fizice ce dețin calculatoare.

Cu toate acestea, deși în categoria de persoană juridică de drept privat sunt incluse societățile comerciale, ONG-urile, legea nu prevede care este situația asociatului/acționarului unei firme sau al fondatorilor unor asociații sau fundații.

Legea desemnează Serviciul Român de Informații ca singura autoritate națională în domeniul securității cibernetice, care asigură coordonarea tehnică, organizarea și executarea activităților privind securitatea cibernetică a României. O altă nemulțumire se referă la posibilitatea de a accesa, fără mandat din partea unui judecător, datele electronice aflate în orice computer, fapt ce presupune o ingerință în dreptul constituțional, la protecția corespondenței și la viața privată. Astfel, se ajunge la situația în care orice date pot fi accesate sub pretextul protecției împotriva atacurilor cibernetice, fără a exista vreun control din partea societății civile.

Pentru că legea nu prevede care date nu ar trebui să fie deținute, ea reprezintă un cec în alb, care va fi folosit pentru a controla orice persoană care deține un calculator, fapt ce va determina monitorizarea permanentă a tuturor persoanelor, fără a exista vreo suspiciune că acestea ar fi comis vreo infracțiune.

Practic, legea, așa cum este concepută, permite încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, fără să prevadă vreun remediu eficient împotriva unor astfel de încălcări.

Ce a decis CCR?

CCR a analizat actele și a emis Decizia 17/2015 care a fost publicată în Monitorul Oficial 79 din 30 ianuarie 2015. Ca noi știri juridice, CCR a constat că nu există nicio prevedere în cuprinsul lui Big Brother 2 care să asigure posibilitatea celor ale căror date din calculatoare au fost stocate, verificate, să se adreseze vreunei instanțe de judecată.

Orice lege, pentru a fi constituțională, trebuie să fie previzibilă și accesibilă pentru toată lumea. Or, această lege nu precizează clar întinderea și modalitățile de exercitare a monitorizării și controlului, a întinderii puterii autorităților care decid imixtiunea în datele informatice ale persoanei, lipsind constatarea și sancționarea contravențiilor. Toate aceste omisiuni ale legii afectează garanțiile constituționale ale dreptului la apărare și la un proces echitabil.

CCR a constatat că legea a stabilit că SRI este autoritate națională în domeniul securității cibernetice care are competența de a solicita persoanelor juridice de drept public și privat ce dețin sisteme informatice efectuarea unor auditări de securitate cibernetică. Astfel, se ajunge la situația în care SRI va fi în același timp și în rolul solicitantului auditului, a celui care efectuează auditul, căruia i se comunică rezultatul auditului și care poate constata o eventuală contravenție.

În mod normal CCR precizează că auditul ar trebui să fie efectuat de auditori interni sau de către un organism calificat independent, care să facă verificările necesare și să transmită rezultatul evaluării autorității competente. Cu titlu de știri juridice, CCR a precizat că această auditare presupune doar o evaluare a politicilor de securitate cibernetică și nu un acces la datele stocate în infrastructurile cibernetice.

Legea Big Brother 2 prevede că, în cadrul activității de monitorizare și control, persoanele desemnate au dreptul de a solicita declarații/documente, de a efectua percheziții informatice, chiar dacă o persoană nu  a comis nicio faptă penală. Acest fapt va duce la abuzuri, pentru că nu acordă deloc protecție eficientă împotriva acestora.

Față de toate aceste argumente, CCR a admis excepția de neconstituționalitate și a decis că legea securității cibernetice este neconstituțională în integralitatea ei.

Aceeași Mărie cu altă pălărie!

Lecturând expunerea de motive a CCR, constat că Big Brother 1 și 2 seamănă ca două picături de apă. Dacă prima oară legea a fost respinsă pentru că nemulțumirea a plecat de la faptul că am fi suspectați cu toții de terorism, acum lucrurile s-au prezentat într-o manieră pozitivă: preocuparea statului de a ne ajuta să protejăm spațiul cibernetic, sens în care sunt permise incursiuni în viața noastră privată, fără mandat și fără acceptul vreunei instanțe judecătorești.

Pentru că mereu aparențele înșeală, la prima vedere Big Brother 2 apare ca fiind “fratele cel bun” care vrea să ne protejeze de tot ceea ce este rău. În realitate, însă, sub masca protecției stă un ajutor nesolicitat de nimeni, ajungându-se la situația în care fiecare calculator ar putea să fie conectat la o bază de date care va da acces nelimitat autorităților la datele salvate în propriile calculatoare.

Cel mai probabil este că seria Big Brother va continua cu numărul 3, care cine știe ce surprize ne va mai pregăti!

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.