Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în ceea ce priveşte competența de soluționare a unei cereri de încuviințare a executării silite, noţiunea de domiciliu care interesează regulile procedurii civile în general nu corespunde elementelor care interesează evidența populației, ci se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, întrucât scopul normelor care guvernează procesul civil este acela al asigurării cunoașterii procesului și a actelor de procedură îndeplinite în cursul acestuia. În speţă, deşi potrivit cărţii de identitate, debitoarea avea domiciliul legal  în Craiova, aceasta avea domiciliul efectiv în București, la adresa din sector 2, întrucât are serviciu stabil în municipiul București, unde profesează ca învățător, astfel că instanţa competentă să soluţionze cererea e încuviinţare a executării silite a obligaţiei stabilite prin ordonanţă preşedinţială privind stabilre provizoriu domiciliu minoră este Judecătoria sectorului 2.

(Decizia nr. 562 din data de 21 februarie 2018 pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. având ca obiect încuviințare executărea silite)

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.