echrDreptul de proprietate e garantat, grăieşte Constituţia! Proprietatea privată e ocrotită-n mod egal, indiferent de titular. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Cu ani în urmă, CEDO a fost sesizată printr-o cerere îndreptată contra statului român, în temeiul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de către şapte reclamanţi, printre care A.Toşcuţă şi P.I.Toşcuţă.

Conflictul în justiţie a pornit de la faptul că reclamanţilor li se recunoscuse calitatea de proprietari ai unui teren din Capitală printr-o decizie administrativă, însă ulterior au fost obligaţi să lase terenul în proprietatea unei parohii ce-l revendica (în baza unei vechi donaţii), în urma admiterii acţiunii în anulare a titlurilor de proprietate. Reclamanţii au considerat că guvernul n-a justificat extinderea proprietăţii parohiei cu suprafaţa de 9081 m.p. în detrimentul lor şi-n lipsa vreunei despăgubiri.

CEDO a observat că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată doar “prin fapte imputabile autorităţilor”, fără ca reclamanţilor să li se acorde vreo despăgubire ori să li se propună vreun teren echivalent. S-a pronunţat Hotărârea din 25.11.2008, prin care a fost constatată încălcarea art. 1, Protocolul 1, în privinţa drepturilor de proprietate ale celor şapte.

Art. 1, Protocolul 1 la Convenţie spune aşa: orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Aceste prevederi n-aduc atingere dreptului statelor de-a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, contribuţiilor, amenzilor.

Chiar de s-ar putea demonstra ca privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, CEDO a considerat că, aici, echilibrul just n-a fost conservat. Că reclamanţii au suferit un prejudiciu special, exorbitant, fiind privaţi nu doar de dreptul de întrebuinţare a terenului lor, ci şi de orice despăgubire ori măsură reparatorie.

Anterior, CEDO a hotărât că “nu se pune problema aplicării art. 41 din Convenţie”, amânând pronunţarea în privinţa prejudiciului material. Acum, în „Monitorul Oficial629/2015 a fost publicată Hotărârea CEDO din 03.03.2015 în Cauza Toşcuţă şi alţii împotriva României.

Invocând Convenţia, cu al său art. 41, cei şapte reclamanţi cu cerut să li se acorde reparaţii adecvate pentru prejudiciul material suportat, ca efect al faptului că statul a încălcat art. 1 – Protocolul 1, în privinţa dreptului lor de proprietate.

 

Care-a fost rezultatul?

Convenţia prevede, la art. 41, că atunci când CEDO declară că s-a petrecut o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor şi dreptul intern al „înaltei părţi contractante” nu îngăduie decât o parţială înlăturare a efectelor acestei încălcări, Curtea va acorda părţii prejudiciate, dacă-i cazul, o echitabilă reparaţie.

Iniţial, Curtea nu s-a pronunţat asupra aplicării art. 41, dar a cerut guvernului şi reclamanţilor să-i pună la dispoziţie observaţii scrise. Lucru pe care acestea l-au şi făcut!

La 22.11.2013, reclamanţii şi-au formulat pretenţiile actualizate, susţinând că valoarea unui metru pătrat din suprafeţele de teren în litigiu era de 750 euro. A.Toşcuţă şi P.I.Toşcuţă au susţinut că valoarea reală a suprafeţei de 6581 m.p. ce li se cuvenea era de 4935750 de euro. Celorlalţi reclamanţi li se cuveneau 2500 m.p., la valoarea de 1875000 euro, după afirmaţiile dânşilor. Despăgubiri pentru prejudiciul moral? Nu au fost cerute!

La rândul său, guvernul a susţinut că nu fuseseră epuizate căile de atac interne şi că valoarea reală era alta, de vreme ce ANRP evaluase suprafaţa mai mare, cuvenită lui A.Toşcuţă şi lui P.I.Toşcuţă la „doar” 1662993 euro iar valoarea celor 2500 m.p. era cuprinsă între 597500 euro şi 632500 euro.

CEDO a respins argumentul guvernamental referitor la epuizarea căilor interne de atac. Fondul cauzei fusese deja soluţionat! De asemenea, CEDO a evidenţiat faptul că-n situaţia în care se ia act de o nesocotire a Convenţiei într-o hotărâre judecătorească, statul pârât are îndatorirea de-a pune capăt încălcării cu pricina, de a acţiona, pe cât posibil, în aşa fel încât să fie restabilită situaţia anterioară încălcării.

Guvernul, după cum a remarcat Curtea, n-a putut dovedi că reclamanţilor li s-a recunoscut proprietatea asupra terenului în cauză ori că ei au primit o cât de mică despăgubire pentru suprafeţele pierdute. Deci restituirea terenurilor ar însemna, potrivit Curţii, o punere într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat de nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

CEDO a hotărât, conform ultimelor ştiri juridice, că trebuie să aibă loc punerea reclamanţilor în posesia celor 6581 m.p. şi, respectiv, a celor 2500 m.p., fiindu-le eliberat un titlu de proprietate. Lucrul acesta ar trebui să se petreacă în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a hotărârii CEDO!

Vestea cea mai greu suportabilă priveşte cuantumul sumei pe care statul ar trebui s-o achite, dacă nu se va dovedi capabil să le restituie proprietăţile cuvenite reclamanţilor. În această (foarte neplăcută) situaţie, CEDO a decis ca statul român să le acorde reclamanţilor A.Toşcuţă şi P.I.Toşcuţă suma de 1665000 euro – împreună. Celorlalţi reclamanţi li se vor acorda 630000 euro (tot împreună) ca prejudiciu material. Statul ar trebui să plătească aceste sume, „în acelaşi termen de 3 luni”.

Statul le face, cetăţeanul (bunul contribuabil) le drege… cu banii săi. N-ar fi prima dată când trecutele boroboaţe ale autorităţilor sunt plătite scump, după o hotărâre CEDO!

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.