Vrem o ţară mai curată şi localităţi salubre? Legi sunt, dar trebuie respectate!


rclCurăţenia reprezintă cea mai bună carte de vizită a unei aşezări umane şi grăieşte mai multe despre civilizaţia locală decât ne-ar putea povesti o duzină de antropologi şi istorici! Invers, gunoaiele omniprezente şi neorânduiala dintr-o localitate te îndeamnă să părăseşti degrabă „decorul”, fără a mai privi îndărăt. O aşa mizerie cruntă n-are cum să persiste într-o comunitate de oameni cumsecade!

De curând, în „Monitorul Oficial” 658/2014 a fost republicată Legea 101/2006 serviciului de salubrizare a localităţilor. Republicarea acesteia a fost determinată de către o altă lege, apărută în iulie. Este vorba despre Legea 99/2014, care a adus cu sine o serie de ştiri juridice şi modificări pe care Legea 101/2006 a trebuit să le suporte, pentru mai buna sa adaptare la cerinţele gospodăririi localităţilor şi protecţiei mediului.

„Deşeurile municipale”, aşa cum le numeşte Legea 101/2006, sunt fie deşeuri menajere, fie deşeuri similare acestora în privinţa compoziţiei şi naturii lor, însă provenite din activităţi economice. Deşeurile metalice, hârtia, sticla şi plasticul ar trebui să fie colectate distinct, după cum de mult ştim (dar degeaba ştim, dacă nu practicăm!) iar datoria organizării serviciilor de colectare distinctă pentru cele patru categorii principale de reziduuri gospodăreşti incumbă autorităţilor administraţiei publice locale.

Resurse, nu deşeuri

Deşi – lucru trist – România regresează din punct de vedere demografic, populaţia globală sporeşte rapid. Iar când vom fi 20 de miliarde de oameni pe Terra, nu ne vom mai permite să aruncăm pretutindeni ambalajele de plastic şi cutiile de bere, nici să irosim nebuneşte resursele planetare ori să defrişăm cu nesăbuinţă codrii spre a face loc munţilor de gunoaie, trăind pe principiul “după noi potopul”. După cum ne atenţionează inclusiv Clubul de la Roma, va trebui să devenim mai responsabili, dacă ne dorim să nu preschimbăm planeta albastră într-un infern!

Ştirile juridice legate de modificările aduse legii salubrizării localităţilor prin Legea 99/2014 spun că persoanele juridice care au primit licenţă pentru desfăşurarea activităţii de colectare şi transport diferenţiate sunt datoare să ţină o evidenţă strictă şi să aducă, lună de lună, la cunoştinţa autorităţilor administraţiei locale, dar şi ANRSC-ului, cantităţile de reziduuri predate agenţilor economici specializaţi. Cantităţile vor trebui specificate în mod distinct pentru fiecare categorie de deşeuri şi nu ca o cantitate globală.

Deţinătorii legali ai deşeurilor muncipale stocate în containere sunt unităţile administrativ-teritoriale pe a căror rază se realizează colectarea. Aparent, nici n-ar fi nevoie să se precizeze cine-i “stăpânul gunoiului”. În practică, trebuie să fie lucrurile clare. Gunoiul a devenit o marfă… vandabilă, evaluabilă pecuniar. Dintre gunoaie pot răsări, uneori, afaceri înfloritoare, de succes. Banii n-au miros!

Se fură până şi gunoiul?

Lucrurile de care noi vrem să ne debarasăm pot fi convertite de alţii în bani sunători. Ba chiar sunt familii întregi ce supravieţuiesc de pe urma „colectării” la scară mică. Fără să se sinchisească de oştirile de microbi şi de aburii pestilenţiali, aceşti vânători de materiale reciclabile recoltează din containere ceea ce se vinde mai bine – material plastic, fiare. Susţin că astfel câştigă «un ban cinstit», în vreme ce cotrobăie de zor prin tomberonul aşezat în faţa porţii în aşteptarea autospecialei operatorului de salubritate. Nu te-nduri să-i goneşti. Că nu de bunăstare sau din dorinţa de senzaţii extreme au ajuns să scotocească-n gunoi!

Legea serviciului de salubrizare a localităţilor 101/2006 precizează că preluarea reziduurilor din recipientele postate în zonele de colectare de către altcineva decât operatorul anume licenţiat pentru desfăşurarea acestei activităţi constituie un veritabil furt, fiind aplicabile prevederile Codului Penal. Oriunde se află ceva care poate fi convertit în bani, acolo apare, mai devreme sau mai târziu, şi un hoţ, ori mai mulţi… hoţomani. Oricum, ca să califici cotrobăitul prin gunoaie drept o încercare de furt trebuie să pui ceva preţ pe deşeurile menajere!

Să fie umilii “colectori”, care controlează pubelele înainte de-a fi descărcate, nişte hoţi sadea? Legea a răspuns deja! Dar primii hoţi la care trebuie să privească legea sunt cei care n-au umblat niciodată prin gunoaie, dar au prăduit “averea naţională” iar azi umblă slobozi şi ne sfidează, crezând că justiţia nu-i va prinde din urmă.

Conform nou-republicatei legi, nu se va putea efectua transport de reziduuri menajere decât de către operatorii licenţiaţi ce au încheiat contracte de delegare de gestiune cu autorităţile locale. În practică se văd prin mai toate localităţile şi mai ales prin sate, căruţe ori căruţuri înţesate de gunoaie felurite (mai ales materiale provenite de la demolări), care vor ajunge pe maidane şi-n albiile râurilor.

Colectarea selectivă, un deziderat

Se poate întâmpla ca la nivelul unei aşezări, mai ales dintre cele rurale, să fie foarte anevoie realizabilă o colectare selectivă, fiind separate măcar cele patru categorii – plastic, metal, hârtie, sticlă. Pricinile pot fi de natură economică, tehnică sau să ţină de ocrotirea sănătăţii populaţiei sau protecţia mediului. Chiar şi-n această situaţie nu trebuie să se facă o colectare “la grămadă”, aşa cum ar fi tentaţia, din comoditate, neinformare, nepăsare! Autorităţile locale trebuie să pună la punct un sistem de colectare diferenţiată a reziduurilor pe minimum două „fracţii” . Să existe delimitare între deşeurile umede şi cele uscate. Ulterior, trebuie pus la punct un sistem de sortare. Dar decât să sortezi ulterior, tot mai bine colectezi separat, civilizat!

Recipientele, sacii şi containerele de trebuinţă pentru înfăptuirea colectării selective vor fi “oferite” cetăţenilor de către operatorii din domeniul salubrităţii. Dacă înclină să fie prea recunoscători pentru generozitatea subită a operatorilor, cetăţenii beneficiari ar trebui să ştie că preţul acestora va contribui la rotunjirea tarifului lunar ce le va fi perceput pentru salubritate, dacă nu cumva aceste materiale nu-s furnizate prin bunăvoinţa delegatarului. Aşadar, mai uşor cu recunoştinţa. Că puţine sunt lucrurile gratuite în această lume – sănătatea, aerul (odinioară curat), lumina zilei, verdele pădurilor, şi tocmai de aceea nu le preţuim… decât atunci când le pierdem!

Nici biodeşeurile (rămăşiţe vegetale, resturi alimentare etc.) nu trebuie irosite. Ele trebuie extrase dintre deşeurile menajere la staţiile de sortare sau chiar colectate separat. O mare parte dintre ele trebuie să ajungă în instalaţiile de obţinere a compostului. Procesarea lor e condiţionată de ocrotirea sănătăţii cetăţenilor şi de eliminarea primejdiei de poluare ambientală.

Dar să nu ne facem iluzii! Majoritatea biodeşeurilor ajunge tot la groapa de gunoi, chiar dacă aceasta a fost redenumită “depozit de deşeuri” şi i s-a mai adăugat un “ecologic” în denumire, să sune mai… european. Dificultăţile salubrizării nu derivă neapărat din lipsa dotărilor sau a alocărilor bugetare. Problema ţine de mentalitate, de educaţie, de respectul pentru semeni şi pentru ambient, de grija pentru viitorul urmaşilor. Iar la aceste capitole sunt milioane de persoane cu severe carenţe.

Omul sfinţeşte locul… Dacă vrea!