Infracţiunea de vătamare corporală este definită în Codul penal, art. 194, ca fiind lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul, punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Potrivit ştirilor jurdice s-a afirmat că sintagma “prejudiciu estetic grav şi permanent” este neclară, invocându-se o excepţiei de neconstituţionalitate în acest sens.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la cerinţele de calitate a legii, deoarece nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate. Astfel, formularea “prejudiciu estetic grav” este neconstituţională, întrucât nu este definită de legiuitor în titlul X din partea generală a Codului penal. Totodată, legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să se stabilească cu claritate şi precizie consecinţa nefavorabilă a sănătăţii sau integrităţii fizice a unei persoane, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a dispoziţiilor contestate.
De asemenea s-a susţinut că nu este definită noţiunea de “prejudiciu grav” şi nici nu se face trimitere la un act normativ de rang egal, care s-ar afla în conexiune cu acesta şi prin care să se stabilească criteriile în funcţie de care s-ar putea aprecia dacă un prejudiciu estetic este sau nu grav. Inexistenţa unei astfel de definiţii determină magistratul sau expertul să facă, în absenţa unor criterii clare, aprecieri asupra aplicabilităţii/inaplicabilităţii dispoziţiei legale.
Curtea Constituţională a reţinut că permanenţă prejudiciului estetic la care fac trimitere dispoziţiile legale criticate presupune o consecinţă posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenţii medico – chirurgicale, nu se va mai putea obţine remedierea. Astfel, tăierea părului şi raderea sprâncenelor nu constituie sluţire, deoarece acestea sunt supuse procesului de regenerare.
Cât priveşte gravitatea prejudiciului estetic, Curtea constată că, de fapt, aceasta constă în schimbarea înfăţişării normale a unei persoane într-una neplăcută, respingătoare, într-o desfigurare (schimbarea aspectului feţei), în deformare (schimbarea formei corpului) sau în mutilare (desprinderea unei părţi din corp). Practic, varianta din vechiul Cod penal referitoare la “sluţire” avea în vedere aceste consecinţe, definite lato sensu de practică ca fiind un prejudiciu estetic grav şi permanent.
Trebuie să avem în vedere că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre.
Prin urmare sintagma “prejudiciu estetic grav şi permanent” din cadrul infracţiunii de vătămare corporală este constituţională, soluţie pe care o regăsim în Decizia nr. 703/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 293/2017.