Recursul în casaţie, aşa cum am văzut şi într-un articol anterior, a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte în ceea ce priveşte obiectul său. Astfel s-a stabilit că dispoziţiile care exclud deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor – de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, încalcă prevederile constituţionale.

Însă criticile de neconstituţionalitate nu s-au oprit aici. Astfel s-a considerat că prevederea art. 436 alin. 2 C. procedură penală conform căreia “Inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, încalcă dispoziţiile constituţionale. S-au adus critici şi art. 439 alin. 4 indice 1 C. procedură penală care prevede că sancţiunea care intervine în cazul în care nu se formulează cererea de recurs în casaţie prin intermediul avocatului este restituirea cererii.

Potrivit ştirilor juridice, nici art. 440 alin. 1) şi 2) C. procedură penală care prevăd că “Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului – asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului” precum şi cazul în care “Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.”, conţin dispoziţii contrare dispoziţiilor constituţionale.

Motivele excepţiei de neconstituţionalitate

S-a arătat că prevederile legale similare, prin care se reglementează obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat incluse în Codul de procedură civilă, respectiv în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3), au fost constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014.

Accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor. Astfel, în speţă, prin instituirea obligativităţii formulării recursului prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. Aşa fiind, trebuie analizat, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă limitele impuse acestui drept reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată faţă de obiectivul urmărit, de natură să transforme dreptul în unul iluzoriu/teoretic.

Reţine că obligaţia instituită pentru exercitarea recursului în casaţie echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului dreptului fundamental la apărare într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează însăşi substanţa dreptului la apărare. Astfel, se reliefează faptul că obligaţia legală impusă este disproporţionată, de natură să rupă justul echilibrul ce trebuie să existe între preocuparea legitimă de asigurare a accesului liber la justiţie şi exercitarea dreptului la apărare.

Motivarea Curţii Constituţionale

Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs.

În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil. Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

Astfel Curtea a constatat că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4¹) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Dispoziţii consacrate în Decizia nr. 432/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 841/2016.