Noţiunea de obligaţie fiscală în opinia Curţii Constituţionale


imagesevEvaziunea fiscală este un fenomen des întâlnit în zilele noastre. Autorităţile încearcă stoparea acestuia însă constituie o sursă inepuizabillă pentru organele abilitate a o sancţiona. Potrivit legislaţiei, art. 9 alin. 1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/2005, care poate fi consulată pe portalele juridice, constituie infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Aceste dispoziţii au fost subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, soluţionată prin Decizia nr. 446/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 604/2016.

Care au fost motivele excepţiei?

Se arată că dispoziţiile de mai sus încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale privind principiul legalităţii incriminării, întrucât nu întrunesc condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a normei penale. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate incriminează acţiunea de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori de evidenţiere a altor operaţiuni fictive dacă această faptă a fost săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. . Consideră că nu există nicio normă legală care să definească cu precizie, prin enumerare limitativă, noţiunea de “obligaţii fiscale” şi să îi contureze conţinutul în mod clar şi neechivoc.

Care a fost motivarea Curţii?

Curtea a observat că termenul de “obligaţie fiscală” este definit şi în art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală din 20 iulie 2015, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2016. Astfel, obligaţia fiscală reprezintă obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie. Totodată, potrivit art. 1 pct. 28 şi 29 din acelaşi act normativ, obligaţia fiscală principală reprezintă obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar obligaţia fiscală accesorie este definită ca fiind obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor aferente unor obligaţii fiscale principale. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Codul fiscal din 8 septembrie 2015, care potrivit art. 501 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, acesta stabileşte cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora. Din aceste considerente respinge, ca neîntemeiată, excepţia.

În concluzie, sintagma “obligaţii fiscale” prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este clar definită de lege, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora, prevederile criticate întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie