Nedemnul iertat, moştenitor cu drepturi depline


Familia este temelia societăţii. Relaţiile care iau naştere în sânul familiei sunt speciale, deosebite.
Oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Acesta este ciclul vieţii.
Orice individ lasă rudelor şi/sau cunoscuţilor lui privilegiul de a-l moşteni.
Prin moştenire patrimoniul defunctului se transmite către una sau mai multe persoane în fiinţă.

Cine poate veni la moştenire?

În primul rând, o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii. Chiar şi copilul conceput se consideră născut când este vorba de drepturile lui, deci poate moşteni.

În al doilea rând, moştenirea se cuvine, cu prioritate, soţului defunctului şi rudelor până la gradul al IV- lea. Cel care lasă moştenirea poate să gratifice şi o altă persoană (o rudă mai îndepărtată sau un prieten), prin intermediul unui testament.

Puterea defunctului de a dispune în favoarea terţilor prin legate este însă, limitată de lege.

Aşadar, prin testament nu poate fi afectată o anumită cotă-parte din moştenire numită sugestiv – rezervă succesorală. De rezerva succesorală beneficiază soţul defunctului, copiii, dar şi părinţii acestuia.

Zis şi făcut! S-au stabilit moştenitorii.

Mai trebuie întrunite şi alte condiţii?

Trebuie ca moştenitorul să nu fie nedemn.

Noul Cod Civil a transformat nedemnitatea într-o condiţie generală care nu se mai aplică numai în domeniul moştenirii legale.

De asemenea, acum avem pe de-o parte nedemnitate de drept, iar pe de altă parte nedemnitate judiciară.

Nedemnitatea de drept (art. 958 Cod Civil) operează în următoarele cazuri:

– când persoana este condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
– când persoana este condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă ar fi venit la moştenire l-ar fi înlăturat pe făptuitor sau l-ar fi făcut pe acesta să primescă mai puţin.

Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

Nedemnitatea judiciară (art. 959 Cod Civil) se aplică în următoarele cazuri:

– condamnarea penală pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă (fizică sau morală), ori, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
– când persoana a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat, cu rea-credinţă, testamentul defunctului;
– când persoana, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul
.

Nedemnitatea judiciară, sub sancţiunea decăderii,  poate fi constatată de instanţă în termen de un an de la deschiderea moştenirii.

Despre efectele nedemnităţii

Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară. Sau aşa ar trebui să fie.

Cu toate acestea, ştim că dragostea este plină de bunătate, dragostea nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiure; ci acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Nu ştiu dacă din această raţiune, însă aşa îmi place să cred, în prezent, nedemnul poate fi iertat pentru faptele comise (fapt imposibil de realizat sub imperiul vechii reglementări).

Iertarea trebuie să fie neîndoielnică, iar pentru aceasta este nevoie ca ea să fie exprimată expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.

Fără o declaraţie expresă, legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea nu constituie o înlăturare a efectelor nedemnităţii.

De asemenea, nici reabilitarea nedemnului, amnistia intervenită după condamnare, graţierea sau prescripţia executării pedepsei penale nu sunt echivalente iertării.

Aşadar, numai prin consimtământul expres al defunctului, exprimat în sensul iertării nedemnului, acesta din urmă poate redeveni moştenitor.

În concluzie, suntem ca nişte ramuri ţinute împreună de acelaşi copac. Atunci când o ramură se usucă, celelalte trebuie să ştie cum să împartă între ele fructele rămase de la aceasta.