Neaplicarea unei norme de drept național contrară dreptului Uniunii – Trimitere preliminară


Prin hotărârea pronunțată în data de 4 decembrie 2018, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a soluționat cererea de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 din TFUE de Curtea Supremă a Irlandei.

Cererea de decizie preliminară privește problema dacă un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular trebuie să poată lăsa neaplicată o normă de drept național contrară dreptului Uniunii și a fost formulată în cadrul unui litigiu între Minister for Justice and Equality și Equality Tribunal.

Situație de fapt

Domnul Ronald Boyle și alte două persoane au fost excluși de la procedura de recrutare de noi agenți în cadrul Poliției naționale a Irlandei pentru motivul că depășiseră vârsta maximă de recrutare prevăzută de Regulamentul „recrutare și numire”.

În urma aceste decizii, persoanele în cauză au introdus o acțiune la Tribunalul pentru egalitate, susținând că stabilirea unei vârste maxime de recrutare în cadrul forțelor de poliție națională constituie o discriminare interzisă atât de Directiva 2000/78, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nr. 303/2000, cât și de dispozițiile din dreptul irlandez care transpun această directivă.

Ministrul a invocat necompetența Equality Tribunal pentru motivul că măsura care impunea vârsta maximă de recrutare în cadrul forțelor de poliție națională este o dispoziție de drept național, astfel încât doar instanțele constituite în temeiul Constituției irlandeze sunt competente pentru a decide, dacă este cazul, să nu aplice o asemenea dispoziție. Cu toate acestea, Equality Tribunal a decis să continue examinarea respectivei acțiuni.

Ministrul a sesizat Înalta Curte cu o cerere prin care această instanță să interzică, pe calea unei ordonanțe adresate Equality Tribunal, să acționeze într‑o manieră care ar fi, eventual, nelegală. Instanța a admis această cerere a ministrului, considerând că Tribunalul pentru egalitate nu avea competența de a adopta o decizie obligatorie din punct de vedere juridic prin care să constate incompatibilitatea dreptului național cu cel al Uniunii.

Equality Tribunal a formulat recurs împotriva acestei ordonanțe la Curtea Supremă, instanța de trimitere. Aceasta subliniază că, în dreptul național, Equity Tribunal nu e competent să lase neaplicate dispoziții din dreptul național pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.  Competența de a soluționa cauze privind egalitatea în materie de încadrare în muncă este repartizată între, pe de o parte, Equality Tribunal și Înalta Curte, pe de altă parte, atunci când a admite o cerere în acest domeniu ar impune în special să se lase neaplicate norme de drept național care nu ar fi conforme cu dreptul Uniunii.

Pentru a asigura că interpretează de o manieră corectă prevederile legale, Instanța sesizează Curtea de Justiție, cu o cerere de decizie preliminară.

Întrebări preliminare

Atunci când

1. un organ național este constituit prin lege și are competența generală de a asigura aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu specific;

2. dreptul național impune ca un asemenea organ să nu aibă competență într‑o serie limitată de situații în care o cale de atac efectivă ar impune înlăturarea aplicării unei norme naționale, în temeiul dreptului național sau al dreptului Uniunii, și

3. instanțe naționale corespunzătoare ar avea competența de a pronunța orice decizie adecvată de înlăturare a aplicării dreptului național, necesară pentru a asigura respectarea normei de drept al Uniunii în discuție, ar avea competența de a soluționa cauze în care o asemenea cale de atac este necesară, ar avea competența în asemenea cauze de a adopta orice măsură impusă de dreptul Uniunii și considerată conformă cu principiile echivalenței și efectivității în jurisprudența Uniunii,

organul constituit prin lege trebuie să fie totuși considerat a avea competența să soluționeze o cale de atac împotriva unei norme de drept național contestată din perspectiva încălcării dreptului Uniunii relevant și, în cazul în care admite calea de atac respectivă, trebuie să înlăture aplicarea acelei norme naționale, deși dreptul național conferă unei instanțe constituite în temeiul Constituției, iar nu organului în discuție, competență în toate cauzele în care validitatea unei norme este contestată, indiferent de motiv, sau în care se solicită înlăturarea aplicării unei norme?

Considerentele Curții

Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special principiul supremației acestuia, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular nu este competent pentru a decide să lase neaplicată o normă de drept național contrară dreptului Uniunii.

Din decizia de trimitere reiese că, potrivit dreptului irlandez există o repartizare de competențe între instanțele desemnate ca atare de dreptul național și Tribunalul pentru egalitate. Pe de o parte, acesta din urmă este competent pentru a se pronunța asupra acțiunilor îndreptate împotriva unor măsuri sau decizii pretins incompatibile cu Directiva 2000/78 și cu Legile privind egalitatea și, pe de altă parte, Înalta Curte este competentă atunci când a admite o astfel de acțiune ar impune să se lase neaplicată sau să se anuleze o dispoziție națională contrară dreptului Uniunii.

Revine statelor membre să desemneze instanțele și/sau instituțiile competente pentru a controla validitatea unei dispoziții naționale și de stabili căile de atac și procedurile care permit să se conteste această validitate și, atunci când acțiunea este fondată, să anuleze respectiva dispoziție, precum și, dacă este cazul, să determine efectele unei astfel de anulări.

În schimb, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, supremația dreptului Uniunii impune ca instanțele naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competențelor proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii să aibă obligația de a asigura efectul deplin al acestor dispoziții, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție națională contrară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Prin urmare, este incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului Uniunii prin negarea instanței competente să aplice acest drept a prerogativei de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor direct aplicabile ale dreptului Uniunii.

Or, aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională, soluția acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie.

Astfel cum a statuat Curtea în mai multe rânduri, această obligație de a lăsa neaplicată o legislație națională contrară dreptului Uniunii aparține nu numai instanțelor naționale, ci și tuturor organelor statului, inclusiv autorităților administrative însărcinate să aplice, în cadrul competențelor proprii, dreptul Uniunii.

Rezultă, potrivit noutăților jurisprudențiale, că dreptului Uniunii impune nu numai instanțelor de judecată, ci și tuturor entităților statului membru să dea efect deplin normelor Uniunii. Așadar, organele însărcinate să aplice, în cadrul competențelor proprii, dreptul Uniunii au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta efectul deplin al acestui drept, lăsând, la nevoie, neaplicată orice dispoziție sau jurisprudență națională care ar fi contrară dreptului menționat. Aceasta presupune că aceste organe, pentru a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu trebuie nici să solicite, nici să aștepte eliminarea prealabilă a unei astfel de dispoziții sau jurisprudențe pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Soluția

Dreptul Uniunii, în special principiul supremației acestuia, trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia un organ național constituit prin lege pentru a garanta aplicarea dreptului Uniunii într‑un domeniu particular nu este competent pentru a decide să lase neaplicată o normă de drept național contrară dreptului Uniunii.