Menţinerea măsurilor asigurătorii în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă este constituţională?


Legislaţia penală prevede posibilitatea introducerii acţiunii civile în cadrul procesului penal. În ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, art. 397 alin. 5) C. procedură penală prevede că în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Aceste prevederi, potrivit ştirilor juridice, au fost contestate iar în acest sens s-a formulat o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că în condiţiile în care inculpatul este achitat printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, nu se mai impune menţinerea sechestrului asigurător pentru a servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau cheltuielilor de judecată ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Prin aplicarea prevederilor legale criticate se ajunge la situaţia în care persoana în cauză, deşi nu mai are calitatea de inculpat, suferă aplicarea unei măsuri procesuale specifice suspectului sau inculpatului.

Astfel, se ajunge la discriminarea unei asemenea persoane faţă de alte persoane, contrar art. 16 din Constituţie şi art. 14 – Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, aplicarea măsurii sechestrului judiciar faţă de o persoană care nu se face vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească de achitare, are drept rezultat imposibilitatea acesteia din urmă de a dispune de bunurile sale, ceea ce încalcă art. 44 din Constituţie.

Curtea Constituţonală a reţinut cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil care dă expresie aproprierii unui lucru, permiţând titularului acestuia să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, însă în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale. Astfel, prin definiţie, în ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispoziţiile legii.

S-a susţinut că măsura criticată urmăreşte un scop legitim, şi anume garantarea reparării eventualei pagube suferite de persoana vătămată în sensul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării, sustragerii lor de la urmărire şi risipirii averii debitorului. De asemenea, măsura asigurătorie dispusă este adecvată, fiind capabilă în sine să ducă la îndeplinirea scopului legitim urmărit, este necesară, fiind o atingere minimă adusă atributului de dispoziţie al dreptului de proprietate privată, statul dozându-şi în mod corespunzător intervenţia, chiar dacă măsura se menţine de drept, iar instanţa judecătorească nu are nicio putere proprie de apreciere în privinţa acesteia.

De asemenea, măsura este proporţională, păstrând un just echilibru între interesele generale ale societăţii, şi anume reglementarea unui sistem normativ coerent de natură să garanteze executarea corespunzătoare a titlurilor executorii, şi să asigure un grad ridicat de certitudine juridică în faza a doua a procesului civil.

Prin urmare, măsura impusă este echitabilă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 234/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 556/2017.