A fost admisă o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la organizarea judiciară


Organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

În ceea ce priveşte competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta este reglementată prin dispoziţii speciale, şi anume art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Potrivit ultimelor noutăţi legislative  a fost soluţionată de Curtea Constituţională o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la prevederile mai sus menţionate.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate au considerat că având în vedere prevederile art. 29 alin. 5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale care regelementează că atunci când o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Astfel dacă plecăm de la aceste prevederi recursul formulat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi judecat pe fond, ci trebuie catalogat drept inadmisibil în faţa Completului de 5 judecători dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în recursul specific contenciosului administrativ. Iar o asemenea abordare elimină calea de atac prevăzută de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie în componenta statului de drept referitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Prin Decizia nr. 321/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580/2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată.

A constatat că în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile Codului de procedură civilă sau penală, după caz. Aşadar, Curtea reţine că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie procedura civilă sau penală în care intervine.

În concluzie, dispoziţiile de mai sus sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.