În practica instanţelor de judecată, de multe ori, se recurge la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Această procedură este una contencioasă, incidentală, de colaborare judiciară între instanţele naţionale cu scopul de a asigura o practică judiciară unitară.
Înalta Curte este sesizată cu mii de cereri anual, însă nu toate sunt admisibile, cum este şi cea de faţă. Prin Decizia nr.10/2016 publicată în M.Oficial nr. 393/2016, instanţa a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată.
Obiectul sesizării
Curtea de Apel Cluj, a sesizat ICCJ, în baza art. 519 C. procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept pe care a supus-o analizei.
Întrebarea adresată Curţii a fost: În vederea eliberării certificatului de atestare a stadiului de realizare a construcţiei prevăzut în dispoziţiile art. 36 alin. 3 lit. a) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, are relevanţă statutul construcţiei? Neconcordanţa între lucrările de construire efectiv realizate şi autorizaţia de construire sunt o piedică absolută pentru emiterea certificatului de atestare a stadiului construcţiei?
Care este jurisprudenţa instanţelor?
În urma solicitării adresate de către ICCJ, instanţele de judecată au comunicat că nu s-au identificat hotarâri judecătoreşti care să vizeze problema în discuţie.
Decizia Înaltei Curţi
În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.
Titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aşa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor respective.
În cauza de faţă este vorba de relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.
Dispoziţiile incidente nu sunt neclare sau dificil de aplicat de către instanţa de recurs, urmând a fi analizată legalitatea sentinţei atacate prin care s-a constatat că în cauză nu există un refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte de soluţionare a cererii reclamanţilor, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere, Curţii de Apel, să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.
Constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj.
Concluzii
Spre deosebire de recursul în interesul legii care intervine atunci când jurisprudenţa a ajuns deja în situaţia de a fi caracterizată neunitară, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept se vrea a fi o cale prin care să se prevină apariţia unei jurisprudenţe neunitare.
Se recomandă însă instanţelor judecătoreşti să nu abuzeze de acest mecanism procedural în cazul în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă, iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă sau a cazului în care interpretarea corectă ce trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă .