Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată să se pronunţe asupra dezlegării unei chestiuni de drept cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Problema supusă atenţiei

“Prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor/cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?”, respectiv “după apariţia Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33, 34 şi 35, mai subzistă obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?”.

Practica instanţelor

Într-o opinie, se apreciază asupra incidenţei art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi în privinţa cererilor având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării/cererii, apreciere fundamentată pe art. 4 din Legea nr. 165/2013. Din perspectiva teleologică rezultă că norma juridică în discuţie trebuie interpretată şi subsecvent, aplicată, în mod extensiv, fapt care echivalează cu înglobarea în cadrul domeniului său de aplicare a tuturor cererilor de chemare în judecată prin care se solicită soluţionarea notificărilor/ cererilor, deci indiferent dacă de entităţile învestite (pe calea obligaţiei de a face) sau direct de către instanţa de judecată sesizată.

În a doua opinie se apreciază că art. 35 alin. (2) nu poate fi interpretat decât în mod coroborat cu prevederile alineatului următor care vizează soluţionarea pe fond a notificării, ceea ce determină concluzia că termenul de 6 luni se aplică exclusiv în situaţia în care se solicită rezolvarea notificării de către instanţa de judecată.

Decizia ÎCCJ

Prin Decizia nr. 45/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 943/2019, ÎCCJ a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Iar obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menţine chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.