Procedura aprobării tacite a autorizaţiilor de către autorităţile administraţiei publice, motiv de sesizare CCR


Procedura aprobării tacite este o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizaţiilor de către autorităţile administraţiei publice, având la bază următoarele obiective: înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri; responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice în vederea respectării termenelor stabilite de lege pentru emiterea autorizaţiilor; impulsionarea dezvoltării economice prin oferirea unor condiţii cât mai favorabile întreprinzătorilor, implicând costuri de autorizare cât mai reduse; combaterea corupţiei prin diminuarea arbitrarului în decizia administraţiei; promovarea calităţii serviciilor publice prin simplificarea procedurilor administrative.

OUG nr. 27/2003 reglementează procedura aprobării tacite. Procedura aprobării tacite se aplică tuturor autorizaţiilor emise de autorităţile administraţiei publice, cu excepţia celor emise în domeniul activităţilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi precursorilor, precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale.

Art. 11 alin. 2 din OUG ne. 27/2003 prevede că în cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă privind aprobarea tacită, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfăşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie. Iar potrivit alin. 3) din acelaşi act normativ hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunţare şi sunt irevocabile.

Textul de lege mai sus  menţionat, potrivit ştirilor juridice, a constituit motiv de sesizare a unei excepţii de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prin norma legală criticată este înfrântă egalitatea în drepturi, întrucât pentru situaţii similare tratamentul legal este vădit diferenţiat, în detrimentul apărării drepturilor reclamanţilor, într-un domeniu cu totul special, în care se confruntă cu abuzul autorităţilor statului. Discriminarea rezultă şi din compararea cu regimul acţiunilor întemeiate pe normele de drept comun în materie, respectiv cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în temeiul acestei legi poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 reprezintă o reglementare specială în materia contenciosului administrativ, cauzele având ca obiect cereri de chemare în judecată pentru constatarea aprobării tacite fiind soluţionate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor/curţilor de apel, cu respectarea competenţei stabilite de Legea nr. 554/2004, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 9 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

Prin inexistenţa dublului grad de jurisdicţie, consacrat atât în materia contenciosului administrativ, în care se încadrează şi procedura constatării aprobării tacite, cât şi prin Codul de procedură civilă care reglementează cel puţin o cale de atac, respectiv apelul, se încalcă dreptul la un proces echitabil. În aceste condiţii, nu se poate susţine că justiţia este egală pentru toţi, întrucât, pentru situaţii similare, regimul legal al căilor de atac este diferit, prin privarea unei categorii de justiţiabili de dreptul de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie.

Curtea Constituţională a reţinut că accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Curtea a constatat că soluţia legislativă consacrată prin textul criticat este determinată şi de tipul de acţiune promovată la instanţă, acesta fiind în constatarea, şi nu în realizarea unui drept. Astfel, acţiunea în constatare urmăreşte, în cazul de faţă, constatarea existenţei unui drept subiectiv al reclamantului faţă de pârât.

Confruntând aceste documente cu normele legale incidente, instanţa de judecată constată o situaţie de drept, adică dacă au fost sau nu respectate termenele în care autoritatea publică avea obligaţia să răspundă reclamantului, fără a administra, ca în cazul altor tipuri de acţiuni judecătoreşti, un altfel de probatoriu, deci fără a se pronunţa asupra unei situaţii de fapt. Astfel, instanţa va respinge cererea, dacă în cauză constată că autoritatea publică şi-a îndeplinit, în termenul legal, obligaţia de a-i răspunde sau a-l notifica pe solicitantul autorizaţiei; în caz contrar, când aceste termene sunt depăşite sau nu există niciun fel de răspuns sau notificare a autorităţii publice pârâte, instanţa judecătorească va admite cererea şi va obliga autoritatea să emită documentul oficial solicitat.

În concluzie, prin Decizia nr. 194/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 790/2018 a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate.