Contestaţia în anulare formulată în cazul hotărârilor date în apel, motiv de sesizare CCR


Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit art. 503 C. procedură civilă există mai multe cazuri când hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, şi anume:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că cele de mei sus sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor date în apel iar potrivit ştirilor juridice a atras mai multe critici printre care şi o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că dispoziţiile legale criticate nu permit formularea unei contestaţii în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de apel, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, şi în cazul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, respectiv când instanţa a omis să cerceteze vreunul din motivele de apel.

Instanţele de apel pot omite să analizeze o parte sau chiar toate motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, cu care au fost sesizate, întrucât, faţă de o asemenea omisiune, nu mai există nicio cale de atac în dreptul intern. Administrarea justiţiei are loc în mod formal, instanţa pronunţându-se printr-o hotărâre cu privire la calea de atac, însă aceasta poate să nu cuprindă motivele soluţiei ori acestea să fie străine de cele cu care instanţa a fost învestită, cu ignorarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă. Astfel, este nesocotit şi principiul constituţional potrivit căruia România este un stat de drept în care respectarea legilor este obligatorie, inclusiv pentru judecători.

Aceste principii constituţionale sunt incompatibile cu arbitrariul care rezultă din modul discreţionar în care instanţele de apel pot să-şi motiveze soluţiile. Chiar dacă în faza procesuală a apelului părţile pot formula critici întemeiate pe orice motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, acest lucru este lipsit de eficacitate, dacă instanţa de apel poate omite să cerceteze motivele de nelegalitate invocate. Faptul că dispoziţiile legale criticate fac trimitere la motivele de casare nu constituie un veritabil impediment pentru contestarea hotărârilor instanţelor de apel.

Curtea Constituţională a reţinut că textul de lege criticat, respectiv art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, extinde obiectul contestaţiei în anulare speciale şi prevede, astfel, că dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 din acest articol se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs. Exceptarea de la aplicarea alin. (2) pct. 3 în ipoteza hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs a avut în vedere faptul că motivul contestaţiei în anulare specială – omisiunea cercetării unui motiv de casare – priveşte exclusiv hotărârile instanţelor de recurs, cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai pentru motivele de casare expres şi limitativ.

Or, apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care se rejudecă în fond cauza – spre deosebire de recurs, care are caracter nedevolutiv în configuraţia actualului Cod de procedură civilă. Totodată, apelul poate fi formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept. Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În concluzie, Curtea a reţinut că lipsa posibilităţii de a exercita contestaţia în anulare pentru omisiunea instanţei de apel de a cerceta “un motiv de casare” este o consecinţă firească a caracterului ordinar şi devolutiv al apelului, fără a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii şi accesului liber la justiţie. Astfel, a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 675/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 144/2018.