Procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat a fost unul anevoios fiind necesară şi intervenţia Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru ca statul român să găsească o modalitate de reconstituire a dreptului de proprietate.

Legea 165/2013 stabileşte măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit ştirilor juridice, acest act normativ a constituit în nenumărate rânduri subiect al excepţiilor de neconstituţionalitate motivându-se încîlcarea drepturilor prevăzute de Constituţie.

Art. 15 indice 1 din legea menţionată mai sus a constituit, recent, un motiv de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ce prevede art. 15 indice 1 din Legea 165/2013?

Acest articol stabileşte că în situaţia în care, după solicitarea documentelor necesare stabilirii categoriei de folosinţă a terenurilor care fac obiectul cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dosarele de despăgubire nu se completează cu informaţiile solicitate, se prezumă următoarele:

a) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor de tip urban şi pe care existau construcţii, o suprafaţă de până la 1.000 mp avea categoria de folosinţă curţi şi construcţii;
b) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor de tip rural şi pe care existau construcţii, o suprafaţă de până la 3.000 mp avea categoria de folosinţă curţi şi construcţii.

Cum s-a motivat excepţia de neconstituţionalitate?

Se susţine că se încalcă şi dispoziţiile art. 15 din Constituţie. În acest sens, precizează că art. 15¹ alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede că pentru suprafeţele care excedează limitelor prevăzute la alin. (1), Comisia Naţională invalidează deciziile entităţilor învestite de lege, cu excepţia celor emise în baza unor hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive prin care instanţele au stabilit existenţa şi întinderea dreptului. Consideră că astfel se stabileşte un regim discriminatoriu între cetăţeni, în faţa aceleiaşi instituţii publice, în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri judecătoreşti, cu privire la existenţa şi întinderea dreptului.

Se susţine că discriminarea constă în faptul că, deşi aflaţi în situaţii egale şi urmărind acelaşi scop – obţinerea de măsuri reparatorii pentru imobile confiscate abuziv de către regimul comunist – cetăţenii români sunt supuşi unui tratament diferit de către aceeaşi autoritate publică, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Astfel, cei cărora li s-a respins notificarea sau care au fost nemulţumiţi de rezultatul acesteia şi au contestat-o în instanţă îşi păstrează drepturile irevocabile/definitive obţinute pe calea judiciară, facultativă, pe când cei care s-au declarat mulţumiţi sau cărora li s-au recunoscut drepturile încă din faza administrativă, obligatorie, deşi aceste drepturi sunt consacrate prin decizii pe care Legea nr. 10/2001 le consideră definitive şi pe care nu aveau niciun motiv sau interes să le conteste, se văd puşi în situaţia de a-şi vedea aceste drepturi invalidate. Apreciază că soluţia este absurdă şi profund nelegală, deoarece creează celor care şi-au îndeplinit obligaţiile legale de probă încă din faza administrativă o situaţie mai grea decât celor cărora entităţile notificate le-au refuzat într-un fel sau altul măsurile reparatorii.

Ce a decis Curtea Constituţională?

Prin Decizia nr. 384/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 854/2017, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Curtea reţine că art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală ridică la rang de principiu constituţional posibilitatea tuturor cetăţenilor români de a se bucura de totalitatea drepturilor pe care Constituţia şi legile ţării le recunosc, această posibilitate având, însă, un caracter abstract, dobândirea fiecărui drept şi exerciţiul acestuia fiind circumscrise unor condiţii specifice fiecărui tip de relaţie socială reglementată legal. Textul constituţional conţine, implicit, această condiţionalitate, doar interpretarea sa sistematică, integrată ansamblului normativ, conferindu-i valenţele unei norme cu aplicabilitate efectivă.

Aşadar, principiul universalităţii drepturilor consacră în mod generic vocaţia oricărui cetăţean român de a beneficia de orice drept, dar această aptitudine teoretică va putea fi valorificată în mod concret doar în limitele şi cu respectarea exigenţelor impuse de legile în vigoare.

Prin urmare, critica de neconstituţionalitate raportată la încălcarea principiului universalităţii nu poate fi reţinută, referirea la acesta neputând fi făcută decât corelativ cu un set normativ care să particularizeze persoanele care pot avea calitatea de titulari ai anumitor drepturi, să reglementeze modalitatea de dobândire a acestora şi să configureze modul de exercitare al respectivelor drepturi.