Potrivit legislaţiei, necompetenţa instanţelor judecătoreşti poate fi de ordine publică sau privată. În ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică aceasta poate fi invocată în momente diferite.
Astfel, potrivit art. 130 C. procedură civilă, necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii iar necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.
Pe când în cazul nulităţii absolute, art. 178 C. procedură civilă, aceasta poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea excepţiile absolute, art. 247 C. procedură civilă, pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
Cu privire la menţiunile de mai sus s-a considerat că se încalcă dispoziţiile constituţionale, invocându-se o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.
Motivarea excepţiei de neconstituţionalitate
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că cu toate că legiuitorul a calificat, prin art. 129 din Codul procedură civilă, competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă ca fiind de ordine publică, şi, în pofida faptului că prin art. 174 se prevede sancţiunea nulităţii absolute atunci când un act de procedură este efectuat cu nerespectarea cerinţelor stabilite printr-o normă ce ocroteşte un interes public, iar art. 176 prevede nulitatea necondiţionată de existenţa vreunei vătămări pentru anumite situaţii expres prevăzute, printre care şi cea a competenţei instanţei, prin art. 130 alin. (2) este înlăturată, practic, sancţiunea nulităţii exprese reglementate de textele indicate, întrucât, dacă părţile sau instanţa de judecată nu invocă necompetenţa la primul termen de judecată şi în faţa primei instanţe, aceasta nu mai poate fi invocată ulterior, nici măcar în faţa instanţei de control judiciar.
Potrivit ştirilor juridice, se susţine că s-ar putea ajunge la situaţia în care, pentru nerespectarea cerinţei de compunere a instanţei ori de reprezentare procesuală, să se poată aplica sancţiunea nulităţii absolute, întrucât cerinţele respective sunt de ordine publică. În schimb, pentru aceeaşi cerinţă de ordine publică, dar care priveşte competenţa instanţei, sancţiunea nulităţii să nu mai poată fi aplicată pentru simplul motiv că este limitată posibilitatea invocării ei doar la primul termen de judecată şi în faţa primei instanţe. Potrivit autoarei excepţiei, această situaţie poate privi şi încălcarea competenţei instanţelor specializate în anumite materii, situaţie în care se încalcă şi dispoziţiile constituţionale prevăzute la art. 126 alin. (5), sau a instanţelor de contencios administrativ, caz în care sunt încălcate, de asemenea, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 130 alin. (2), precum şi a celor ale art. 178 alin. (1) şi ale art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care sintagmele “dacă legea nu prevede altfel“, conţinută de art. 178 alin. (1) şi, respectiv, “dacă prin lege nu se prevede altfel“, conţinută de art. 247 alin. (1), se referă la competenţa de ordine publică reglementată de art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Decizia Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională a constatat că prevederile criticate constituie o aplicare a art. 126 alin. (2) din Constituţie, care îndrituieşte legiuitorul să stabilească prin lege competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. În virtutea acestor prevederi, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, fapt ce nu constituie o ingerinţă a puterii legiuitoare în activitatea judecătorească.
Curtea Constituţională a statuat în acest sens că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a stabili competenţa instanţelor de judecată şi normele de procedură judiciară, cu condiţia implicită de a nu contraveni altor norme şi principii constituţionale.
Este vorba strict despre o opţiune a legiuitorului, menită să responsabilizeze atât judecătorul, cât şi părţile, în sensul că aceştia sunt obligaţi să-şi pună problema competenţei de la începutul procesului, nu să ignore acest aspect şi să intre în cercetarea fondului, iar la orice moment ulterior să “descopere” necompetenţa şi să invoce excepţia corespunzătoare.
În acest context, Curtea a respins excepţia prin Decizia nr. 713/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 73/2017.