Conform legislaţiei în vigoare persoana privată de libertate în mod ilegal are dreptul la despăgubiri pentru repararea pabubei care i s-a produs. Despăgubirile se calculează ţinând seama atât de durata privării nelegale de libertate cât şi de consecinţele care s-au produs asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate.
Reparaţia poate consta în plata unei sume de bani, în constituirea unei rente viagere sau în posibilitatea ca cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institutut de asistenţă socială şi medicală. În alegerea reparaţiei se va ţine seama de situaţie celui îndreptăţit şi de natura daunei produse.
Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Această dispoziţie nu au scăpat criticilor fiind sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţiionalitate.
Ce s-a susţiut în susţinerea excepţiei?
Se susţine că art. 592 alin. (2) C. procedură penală încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că acestea din urmă condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, nu şi de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate necesitatea nelegalităţii reţinerii sau arestării. Se arată că cerinţa criticată este absurdă, întrucât, în situaţia în care instanţa învestită cu soluţionarea fondului pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, aceasta nu este obligată să se pronunţe, în cuprinsul hotărârii, asupra unei măsuri preventive care nu mai este în curs de executare.
Ce a decis Curtea Constituţională?
Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, Curtea a reţinut că standardul de protecţie prevăzut prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie.
Având în vedere aceste dispoziţii Curtea a respins, ca neîntemeiată excepţia, prin Decizia nr. 217/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 519/2016.
Concluzii
Potrivit ştirilor juridice şi legislaţiei, atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale, este realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, stabilirea prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.