Potrivit legii, urmărirea penală reprezintă prima etapă a procesului penal find premergătoare judecății. Ea constă în strângerea de probe pentru a proba existența infracțiunilor, identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiunea, stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a decide dacă se impune sau nu trimiterea în judecată.

Procurorul are ca atribuții: supravegherea sau efectuarea urmăririi penale, sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți și a instanței de judecată, exercitarea acțiunii penale, civile, încheierea de acorduri de recunoaștere a vinovăției, formularea de contestații și căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

În Codul de procedură penală a fost inserat un text de lege  (art. 318) care permite procurorului să renunțe la urmărirea penală în cazul anumitor infracțiuni dacă constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia. Având în vedere această atribuție dată în sarcina procurorului, a fost sesizată CCR cu o excepție de neconstituționalitate cu privire la acest text de lege.

Care a fost obiectul excepției de neconstituționalitate?

Legiuitorul a stabilit că în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărire penală atunci când în raport cu conținutul faptei, scopul urmărit, modul și împrejurările de săvârșire, precum și cu urmările produse, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

Autorul excepției consideră că sintagma „interes public” este ambiguă, încurajează infracționalitatea, favorizând infractorii mai ales că mai mult de trei sferturi dintre infracțiunile din Codul penal au pedepse de cel mult 7 ani.

Textul de lege criticat acordă o serie de atribuții în sarcina procurorului pe care acesta le poate lua fără să existe controlul instanței de judecată. Astfel, procurorul poate, după consultarea suspectului sau a inculpatului, să dispună îndeplinirea unei obligații: înlăturarea consecințelor faptei penale, repararea pagubei, să ceară scuze public persoanei vătămate, să presteze o muncă remunerată  în folosul comunității pentru 30-60 de zile, cu excepția cazului în care starea de sănătate nu îi permite, să frecventeze un program de consiliere.

Procurorul stabilește prin ordonanță termenul până la care cel în cauză are obligația de a îndeplini aceste obligații. Dacă își îndeplinește cu rea-credință obligațiile, procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a proba îndeplinirea obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire revine suspectului sau inculpatului. Rețineți că o nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.

Ce a decis CCR?

CCR a pronunțat Decizia 23/2016 care a fost publicată în Monitorul Oficial 240 din 31 martie 2016. CCR constată că textul de lege criticat enumeră cu privire la aprecierea interesului public elemente precum: persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. CCR consideră că sintagma „interes public” nu este determinată în cuprinsul acestui text de lege, pentru că enumerările de mai sus reprezintă criterii de individualizare a pedepsei avute în vedere de instanța de judecată.

Pentru a verifica legalitatea instituției renunțării la urmărirea penală, CCR  a făcut o comparație între aceasta și instituția din vechiul Cod penal care reglementa posibilitatea ca procurorul sau instanța de judecată să aplice o sancțiune cu caracter administrativ în cazul unor fapte ce nu prezentau gradul de pericol social al unor infracțiuni.

În vechiul Cod penal se înlocuia răspunderea penală cu cea administrativă, în timp ce în actuala reglementare procurorul are o nouă competență: de a aprecia interesul public în soluționarea unei cauze. În vechiul Cod penal în stabilirea pericolului social al unei fapte se verifica existența elementelor constitutive ale infracțiunii, pe când în actuala lege penală, procurorul  stabilește interesul public în urmărirea penală înainte de  a verifica existența elementelor infracțiunii, astfel încât procurorul poate renunța la urmărirea penală înainte de a  proba că suntem în prezența unei infracțiuni.

CCR consideră că posibilitatea procurorului de a renunța la urmărirea penală cu consecința netrimiterii în judecată a inculpatului sau a suspectului creează în sarcina acestuia o atribuție care este specifică instanței de judecată. Practic, procurorul realizează un act de justiție sustrăgând instanțelor judecarea cauzelor. Faptul că legea penală a introdus instituția renunțării la urmărirea penală în sarcina procurorului, duce, în final, la neaplicarea pedepsei.

Practic, în actuala reglementare, procurorul poate renunța la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse până la 7 ani închisoare), în timp ce judecătorul poate renunța la aplicarea unor pedepse pentru fapte mai puțin grave (pedepse până la 5 ani închisoare).

În concluzie, CCR admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. Conform legii, decizia nu se va aplica proceselor definitive soluționate până la data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Un Cod de procedură penală dezechilibrat!

Și actuala excepție de neconstituționalitate admisă, se înscrie în lungul șir de excepții cu care acest Cod se poate mândri. De la intrarea sa în vigoare și până în prezent s-a constatat că acesta cuprinde o serie de texte de lege care sunt contrare Constituției și acordă mai multe drepturi unor părți din cadrul procesului penal și altora mai puține sau deloc.

La cum este concepută actuala lege penală nu cred că se va putea realiza actul de justiție așa cum îl vede Francois de Sales: “Justiția…a te așeza pe tine în locul aproapelui și a-l pune pe el în locul tău.”