Deşi s-au petrecut la final de 2015, scenele de la “protestul ciobanilor” ne-au făcut să ne reamintim de mineriadele din ’90, prin violenţa unor momente. “Români adevăraţi, ştiu să-şi ceară drepturile!”, au zis unii observatori. Ciobanii nu s-au dovedit intimidabili. Dacă tot au ajuns în faţa “Casei Poporului” s-au autoinvitat în curte. Păi, nu sunt ei poporul?! Nemulţumirea ciobanilor ştim de unde-a pornit: prevederile privind limitarea numărului de câini ciobăneşti.
Fiind aşa de hotărâţi, li s-a făcut pe plac, în aplauzele generale. Aşa a apărut OUG 60/2015 pentru suspendarea art. 23 alin. (1) literele (c) şi (k) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, act care-a văzut lumina tiparului în “Monitorul oficial” 951/2015.
Mult-contestatul articol din Legea vânătorii prevedea că se interzice păşunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie şi 24 aprilie (litera c), precum şi că e îngăduită însoţirea turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror număr nu este mai mare de trei în zona de munte, de doi în zona de deal şi de unul la câmpie, în acest număr intrând şi câinii meniţi să asigure paza stânei (litera k). Noua OUG prevede că aplicarea acestor prevederi ale art. 23 va fi suspendată până la 25.04.2016.
Pro si contra pretenţiilor ciobanilor…
Conform recentelor ştiri juridice, în nota de fundamentare a OUG 60/2015 se arată că interzicerea păşunatului animalelor între 6 decembrie şi 24 aprilie şi limitarea numărului de câini care păzesc turmele şi cirezile sunt prevederi cu majore neajunsuri.
Mai exact, exista riscul de diminuare a efectivelor de animale „generată de bolile produse din lipsa de mişcare a animalelor”. Totodată, numărul limitat al câinilor de pază şi însoţire favoriza „atacurile permanente ale animalelor sălbatice asupra turmelor şi cirezilor”.
În susţinerea necesităţii emiterii actului normativ s-a precizat că, între rasele de ovine din România, rasa ţurcană e majoritară, fiind creată de-a lungul secolelor în libertate, că limitarea mişcării turmelor în timpul iernii va cauza „degenerarea genetică” a oii ţurcane.
În plus, „majoritatea fermelor din România sunt ferme cu creştere în sistem extensiv”, care n-au surse de apă proprii. În aceste condiţii, interzicerea deplasării animalelor la sursele de apă naturale conduce la apariţia unor boli metabolice şi la diminuarea semnificativă a efectivelor de animale. Un alt argument: „limitarea numărului de câini care însoţesc şi păzesc turmele şi cirezile” ar cauza pierderi însemnate de efective de animale.
În viziunea legiuitorului (aflat sub presiunea străzii), e „de notorietate faptul că pe teritoriul României, în ultima perioadă, s-au înmulţit într-un ritm accelerat efectivele de lupi, urşi şi mai nou, au apărut şi alţi prădători, precum şacalii, care atacă frecvent turmele de animale, producând pagube importante crescătorilor.”
În loc de „notorietate” erau preferabile datele exacte… dacă există. Într-o ţară în care pădurile sunt masacrate iresponsabil iar habitatele animalelor sălbatice se reduc văzând cu ochii, temuţii lupi şi urşi au ajuns să-şi procure hrana de prin gunoaie, la concurenţă cu maidanezii. Decimarea „codrilor patriei” afectează întregul lanţ trofic. Iar păşunatul fără măsură e unul dintre factorii ce împiedică refacerea ecosistemelor.
Stânele au răsărit pretutindeni. Legile nu-s prea respectate în teritoriu. Păşunatul abuziv limitează drastic resursele de hrană pentru erbivorele sălbatice – al căror număr scade. Prin urmare lupii, urşii ori nou-apăruţii şacali atacă turmele. Deci, par să fie necesari mulţi câini.
Însă, vânătorii o ştiu bine: dulăii hoinari fac prăpăd printre sălbăticiuni, vânând puii iepurilor şi căprioarelor. Nu cumva există, în anumite zone, prea multe oi şi prea mulţi câini slobozi pe kilometrul pătrat? E doar o întrebare!
Există inconveniente?
Acum, toate-s bune şi frumoase: turmele de mioare nu mai sunt în pericol, păzite fiind de câini… “fără număr”. Adevărat, era ridicolă limitarea numărului de câini la doar trei pentru o stână din zona montană. Totodată, legile trebuie să protejeze şi mediul înconjurător.
Dacă într-o oarecare zonă naturală resursele de păşunat îngăduie doar 3 turme a câte 100 de oi, acolo n-ar trebui să existe 10 stâne a câte 300 mioare şi 10 câini fiecare. Atunci când păşunatul excesiv a dus la grava degradare a mediului (eroziunea solului, masacrarea vegetaţiei, poluarea izvoarelor) ar trebui ca stânele să fie menţinute în zona afectată până la dezastrul complet?
Atacurile lupilor şi urşilor asupra stânelor sunt “de notorietate”. Dar numeroasele situaţii în care turiştii sau vieţuitoarele pădurii ajung în postura de victime ale haitelor furioase de zăvozi nu merită luate-n seamă?
Hai să găsim formula prin care toţi cetăţenii, dar şi mediul natural, vor beneficia de maximă protecţie, nu doar să facem voia celor mai vehemenţi protestatari. Cu legi făcute pe genunchi nu poţi avea succes!