Una dintre cele mai intens discutate noutăţi legislative ale momentului este, cu siguranţă faptul că, pentru moment, nu mai avem un nou Cod al insolvenţei. Acum putem vedea şi de ce, răspunsul îl găsim în Monitorul Oficial nr. 647 din 1 noiembrie a.c., unde a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 447/2013 privind OUG 91/2013. Vă invit să explorăm, în cele ce urmează, cauzele ce au dus la declararea ca neconstituţional a intens-mediatizatului proiect.

 

Noutăţi legislative: dreptate în materia insolvenţei

Avocatul Poporului este cel care a sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea OUG 91/2013, însă, această sesizare a privit numai două articole ale actului normativ. Totuşi, forul constituţional a ajuns să declare ca neconstituţională întreaga lege şi vom vedea în continuare cum şi-a motivat această radicală decizie. Aşadar, Avocatul Poporului a sesizat Curtea cu neconstituţionalitatea următoarelor două articole:

– Art. 81 alin. (3), care stabilea faptul că, în cazul în care debitorul ce intra în procedura insolvenţei era unul ce cade sub incidenţa Legii audiovizualului nr. 504/2002 – aşadar, un post de televiziune sau de radio – licenţa audiovizuală a acestuia ar fi fost suspendată până la momentul confirmării planului de reorganizare.  De asemenea, în planul de reorganizare ar fi putut să se prevadă anumite restricţii în difuzarea serviciului de programe, în baza unei aprobări prealabile a Consiliului Naţional al Audiovizualului. 

 

– Art. 348, conform căruia noul Cod al insolvenţei urma să intre în vigoare la data de 25 octombrie 2013, şi că acesta s-ar fi aplicat inclusiv procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă aflate în curs la data intrării în vigoare a OUG (cu excepţia articolelor 183-203, ce urmau a se aplica numai cererilor introduse după intrarea în vigoare a actului).

 

Neconstituţionalitatea dispoziţiilor privind posturile de televiziune şi radio

Pentru a înţelege care a fost problema în ceea ce priveşte articolul 81 alin. (3), să  trecem în revistă pe scurt cine ajunge şi cum se ajunge în insolvenţă. Aşadar, ingrata stare de insolvenţă intervine atunci când în patrimoniul unei societăţi nu există suficiente lichidităţi pentru a acoperi datoriile certe, lichide şi exigibile pe care aceasta le are. Când se instalează această stare, va trebui ca una din părţile baricadei  – un creditor sau chiar debitorul – să depună la judecătorul sindic o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă.

Va putea face acest lucru acel creditor sau grupul de creditori ce deţin o creanţă cu o valoare mai mare de 45 000 lei pe legea încă în vigoare – 40 000 pe actul normativ neconstituţional – creanţă mai veche de 90 de zile pe legea încă în vigoare (60 conform OUG de faţă). Debitorul va putea cere el însuşi intrarea în insolvenţă, atunci când apreciază că, la scadenţa datoriilor sale, nu va dispune de fonduri băneşti pentru a le onora.

După ce procedura de insolvenţă a fost declarată deschisă, administratorul statutar este înlocuit de unul judiciar (numit de judecătorul sindic). Urmează, până la întocmirea planului de reorganizare, o perioadă de observaţie, în care debitorul trebuie să îşi continue activitatea sa cea de toate zilele, astfel încât administratorul judiciar şi creditorii să poată să observe unde sunt eventualele probleme şi să propună măsuri de reorganizare.

Care este ideea? În acest interval de timp, toţi debitorii îşi desfăşoară activitatea aproape ca şi cum nu ar fi intrat pe tărâmul insolvenţei. Ori, articolul 81 pe care îl discutăm prevedea exact contrariul : o anumită categorie de debitori, şi încă una foarte sensibilă – posturile de  radio şi televiziune- să nu poată să îşi desfăşoare deloc activitatea în perioada de observaţie, fiindu-le suspendate licenţele de emisie. Nicio altă categorie de debitori nu este supusă, conform legii, unor restricţii atât de mari în perioada de observaţie, aşadar este uşor de înţeles de ce Curtea Constituţională a găsit această dispoziţie discriminatorie şi, aşadar, neconstituţională.

De asemenea, să ne gândim puţin: procedura de reorganizare, îşi propune, iniţial, să încerce salvgradarea, pe cât posibil, a debitorului şi a locurilor de muncă. Acesta este ţelul planului de reorganizare, şi dacă se dovedeşte că acest lucru este imposibil se trece la faliment. Dacă, în perioada de observaţie, licenţa audiovizuală a postului de televiziune/radio ar fi suspendată, aceasta înseamnă că acel post de televiziune va trebui să rezilieze contractele ce au ca obiect publicitatea, care sunt cele mai importante surse de bani. Nu sună ca un pas prea mare spre salvgradare, nu?

Însă, nu doar inegalitatea de tratament a debitorilor era problema pe care articolul 81 o implica; prin această dispoziţie legală, atribuţiile Consiliului Naţional al Audiovizualului s-ar fi multiplicat exponenţial. După elaborarea planului de reorganizare, Consiliul Naţional al Audiovizualului ar fi fost cel care ar fi aprobat condiţiile de exercitare a dreptului de a difuza, într-o zonă determinată, un anume serviciu de programe. Nu se dă, însă, niciun detaliu despre criteriile în  funcţie de care CNA ar fi trebuit să acorde sau să refuze dreptul de a difuza un serviciu de programe, ceea ce înseamnă că aceste reguli ar fi urmat să fie stabilite prin regulamente ale acestei instituţii, deci prin alte acte decât o lege. Aceasta ar fi însemnat extinderea atribuţiilor acestui organ de control discutabil de mult pentru o societate democratică.

Nu în ultimul rând, nu se pot ignora efectele unei astfel de dispoziţii şi din celălalt punct de vedere, al consumatorului. Dacă acest text ar fi aplicat, şi principalele posturi de radio şi televiziune ar intra în insolvenţă în acelaşi timp, nu am fi privaţi de dreptul nostru la liberă informare? E adevărat că mare parte din informaţiile cu care suntem bombardaţi zilnic sunt inutile sau lipsite de importanţă, dar nu ne-am simţi mai în nesiguranţă dacă nu am avea deloc informaţii?

 

Problema aplicării legii în timp

 

Problema care, însă, a dus la constatarea neconstituţionalităţii întregii OUG 91/2013 a fost articolul 348, care stabilea că noile dispoziţii urmau să se aplice şi procedurilor de insolvenţă aflate în desfăşurare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă. Ori, această dispoziţie contrazice un principiu de bază al întregului sistem de drept, şi anume tempus regit actum,  un act juridic se încheie conform legii  în vigoare la momentul încheierii sale. Prin analogie, o lege nouă nu se aplică decât actelor survenite după intrarea sa în vigoare, fără a putea să retroactiveze, să se aplice pentru situaţiile ce cad sub imperiul unei alte legi, principiu stabilit, de altfel, de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Dacă dispoziţiile OUG 91/2013 urmau să se aplice imediat, inclusiv procedurilor de insolvenţă în curs de desfăşurare, este evident că ar fi fost un caz de aplicare a legii unei situaţii născute sub imperiul legii vechi.

Dar, dincolo de această discuţie principială, o astfel de aplicare slăbeşte siguranţa raporturilor juridice. Noul Cod al insolvenţei vine cu importante modificări de termene şi nu numai (cum am amintit, de altfel, şi mai sus): termenul în care administratorul judiciar poate intenta acţiunea în anularea actelor frauduloase ale debitorilor este redus de la 3 la 2 ani, perioada de timp dinaintea deschiderii insolvenţei din care pot fi anulate anumite acte ale debitorului este scăzută de la 3 ani la 6 luni, etc. Care ar fi fost termenele aplicabile într-o astfel de situaţie? De asemenea, este normal ca legea că prezinte un grad atât de ridicat de imprevizibilitate şi instabilitate?

Ar mai fi de precizat că la intrarea în vigoare a unei legi cu o importanţă atât de mare şi care pune atât de multe probleme de aplicare în timp, de obicei, se elaborează o serie de dispoziţii tranzitorii, adică reguli speciale de aplicare a legii în timp pentru sensibila perioadă de tranziţie de la o lege la alta. Dispoziţii care, evident, în acest caz, lipsesc.

De asemenea, nu se poate spune că nu există un model de urmat în materia aplicării legii în timp: Noul Cod de procedură civilă tratează cu mare atenţie acest aspect, ghidându-se după principiul previzibilităţii legii procedural-civile. Ca exemplu, conform art. 25, procesele în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi, iar procesele în curs de judecată la o anumită instanţă rămân să fie judecate de aceasta, chiar dacă acea instanţă este necompetentă potrivit legii noi.

 

Concluzie

Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională pune în discuţie o problemă caracteristică modului nostru de legiferare: de ce un act normativ de o asemenea importanţă este adoptat printr-o ordonanţă de urgenţă, emisă de Guvern, şi nu printr-o lege a Parlamentului? După cum ştim, ordonanţa de urgenţă, după cum îi spune şi denumirea, ar trebui să fie un mijloc excepţional de legiferare, în situaţii extraordinare, care nu suferă amânare.

Este adevărat că această ordonanţă încearcă să îşi justifice urgenţa în preambul aducând argumente plauzibile: că este nevoie de măsuri rapide care să ducă la creşterea eficienţei operatorilor economici, că instituţia insolvenţei, în forma din legea încă în vigoare, a fost deturnată de la scopul său, fiind orientată exagerat de mult spre protecţia debitorului, etc. Dar parcă tot nu vorbim, totuşi, de o urgenţă extraordinară, încât să nu se poată aştepta un proiect de lege privind Codul insolvenţei care să fie supus dezbaterii parlamentare (poate că, astfel, ar fi mai atent scris şi mai bine pus la punct…).